“Women from different cultures through the eyes of make-up” este un proiect cu si despre femei din diferite culturi tradiționale.

Nascut la rascruce de vremuri nu tocmai usoare, in care valorile umane, creativitatea, deschiderea, acceptarea si frumosul au fost puse la incercare, proiectul doreste sa educe, sa deschida mintile si sufletul, sa incante simturile cu noi perspective asupra femeii, asupra diferentelor, asupra unicitatii, oferind și alte tipuri de informații prin intermediul machiajului și fotografiei. 

Imbinand arta fotografica cu cea a machiajului si cu informatii mai puțin cunoscute și accesibile publicului larg, cream un tablou mai larg al culturilor, tradițiilor și obiceiurilor din toate colturile lumii. 

Oferim un plus de curaj și curiozitate modului în care privim lumea și felului în care ii înțelegem și acceptam diversitatea. 

Ne dorim ca femeia, atât ca entitate, cât și ca prezenta importanta a culturii din care face parte sa iși releve frumusețea, bucuria și mândria acestui dar. Sa ofere lumii acesteia posibilitatea fantastica de a se lasa descoperita, admirata și apreciata in toata unicitatea ei.

Dana Eliza Serdean
Naomi Guttman
Maria Erzian

Make-up & Photography: Dana Eliza Serdean 
Cultural research: Naomi Guttman

PR proiect: Maria Erzian

Vezi galeria foto completa aici.


Reinterpretarea femeii evreice Mizrahi 

Această reinterpretare a femeii “Mizrahi” (evreice provenite din comunitățile existente în Orientul Mijlociu și Africa de Nord din timpurile biblice până în Era modernă) prezintă atât modele de “tihel” – voal purtat de femeile mature și măritate, cât și machiajul specific culturii evreicelor Mizrahi, făcut din binecunoscutul tuș negru și nuanțe calde, rupte din culorile deșertului.
Portul evreiesc este diferit, la fel de tradițional și oriental în toate regiunile Israelului, cu diferențele specifice fiecărei zone.

Citeste mai mult…

Cosmeticele sunt menționate în detaliu în Tanach (Biblia ebraică), cum ar fi în lunga perioadă a tratamentelor cosmetice efectuate de Estera și alte femei tinere care concurau pentru poziția de regină, în Cartea Esterei.

Mai târziu, Talmudul (textul central al Iudaismului rabinic) cere bărbatului să-i asigure soției sale cosmetice ca femeia să se îngrijească și să fie mai aranjată pentru soțul ei.

Așadar, cosmeticele au fost considerate foarte importante pentru femeile evreice. Fiecare femeie își cultiva farmecul atât prin machiajul specific zonei, cât și prin îngrijirea corporală și în special cea a părului, bazate pe uleiuri aromate (de argan, de șofran) și săruri minerale.

Evreii au fost un popor nomad, și, deși și-au păstrat independența și identitatea culturală, au fost influențați de culturile vecine, iar o bună parte din estetica lor vestimentară și cosmetică a fost derivată din asimilare.

În Talmud este menționată folosirea unor coloranți – “kalal”- pentru ochi: “Acest lucru este permis în înfrumusețarea femeii: aceasta își poate ornamenta ochii cu fard de ochi.” (Talmudul Babilonian, Moed Katan 9b)

Ca și în alte culturi, fardul de ochi avea și beneficii medicinale, reglând vederea slăbită și reducând infecțiile la ochi. Astfel, evreicele din perioada antică își colorau pleoapele și sprâncenele cu acest fard negru, în cantități considerabile.
Partea superioară și inferioară a pleoapei era desenată cu o linie care se extindea dincolo de marginea ochiului, creând o formă mai migdalată.

Evreicele din perioada antică foloseau și alte farduri, precum roșu – “sarak”, o nuanță de mov folosită pentru umbre – “pikas” și alb pentru luminarea chipului, toate menționate în Talmud.

De asemenea, ele foloseau o mască de curățare aplicată seara, făcută dintr-un amestec de condimente aromate cu făină, lăsată să acționeze până a doua zi, dimineața.


Reinterpretarea femeii armene 

Cu cât este mai veche omenirea, cu atât este mai veche istoria cosmeticelor. Armenii fac parte din acele nații antice care, prin experimente cu diferite plante și alte elemente naturale au inventat rețete cosmetice.

Conform unor manuscripte recent descoperite, un sistem unic de știință medicală a fost dezvoltat în Armenia antică și medievală.

Coloranți naturali și produse cosmetice făcute din carmin – un pigment roșu aprins, “vordan karmir”, cunoscut drept “minunea Orientului” – au fost considerate privilegii adresate exclusiv conducătorilor armeni.

Citeste mai mult…

Femeile aristocrate foloseau uleiuri aromate, unguente și licori produse de chimiștii curții regale. Una dintre aceste metode a fost folosită de către regina Sahakanush, soția regelui Ashot Yerkat (secolul al X-lea).

Aceasta a fost faimoasă pentru frumusețea ei naturală și pentru părul ei lung și sănătos, întreținut cu diverse formule alcătuite din ingrediente simple: busuioc uscat amestecat cu ulei de măsline și violete, rețetă păstrată 40 de zile, apoi aplicată pe toată lungimea părului.

In vremurile antice, femeile armene nu aveau un machiaj elaborat, motiv pentru care se concentrau pe accesorizarea capului cu diverse bijuterii și elemente tradiționale.

Această reinterpretare a femeii armene tradiționale prezintă un fes tipic armenesc creat de artiști armeni din Transilvania, susținut pe cap de un voal alb. În mod tradițional, femeile purtau salbă pe frunte și la gât. Cea de pe frunte este creată de artiști armeni din Yerevan și are ca simbol pe Tigran cel Mare, sub a cărui conducere Armenia antică și-a cunoscut apogeul.

De-a lungul ultimelor secole, femeile armene au început să-și arate frumusețea și prin intermediul machiajului, însoțit de accesorizarea capului cu diverse elemente tradiționale.
Una dintre particularitățile frumuseții femeilor armene sunt sprâncenele groase, trăsătură pusă în evidență în orice tip de machiaj (pentru nuntă, eveniment oficial, pentru viața de zi cu zi) prin îngroșarea și conturarea lor. De asemnea, armencele tind să aibă pomeții proeminenți și trăsăturile destul de unghiulare, motiv pentru care conturul feței se face printr-un machiaj fin și discret.

Machiajul completează accesorizarea capului cu bijuterii de argint și fesuri de diferite modele și țesături. Aceasta este o reinterpretare inversă, cu voal albastru sub un fes tipic armenesc croșetat (tipic masculin), cu inele de argint lucrate de artiști din Yerevan. Inelele cu triunghi reprezintă ochiul lui Dumnezeu, simbol important în bisericile armene.

In timpul Uniunii Sovietice femeile armene nu aveau acces la cosmetice. Sunt numeroase mărturii conform cărora dreptul la machiaje și cosmetice era definit prin alegerea unui singur produs din toată paleta de produse de îngrijire personală. Nu existau branduri de cosmetice în Armenia; singurul brand existent era cel al guvernului sovietic.

Uniunea Sovietică avea o viziune clară asupra imaginii femeii. Reviste precum “Rabotnitsa” (“Femeia muncitoare”) și “Krestyanka” (“Femeia țărancă”), cu mii de exemplare vândute publicau sfaturi legate de îngrijirea personală sub forma unei propagande guvernamentale conform căreia frumusețea feminină întreținută prin cosmetice sfida actul patriotic.

Timp de zeci de ani, Armenia nu a avut o industrie a produselor cosmetice, în special în condițiile în care această țară dispunea de resurse naturale nelimitate.

După căderea URSS-ului în 1991, companiile globale de cosmetice și îngrijire personală au început încetul cu încetul să pătrundă și pe teritoriul Armeniei. Cu acest nou stil de viață, armencele și-au recăpătat curajul de a-și aclama independența și de a experimenta diferite produse cosmetice. Abordările moderne și-au făcut loc în garderoba și machiajul armencelor, precum și în această reinterpretare modernă cu fes și medalion cu ochiul lui Dumnezeu.

Reinterpretarea femeii tradiționale thailandeze

Toți regii care fac parte din Dinastia Chakri sunt deseori cunoscuți drept “Rama”. Acest nume a fost preluat de la numele zeului hindus Rama – o încarnare a lui Vishnu. “Rama” este folosit în tradiția thailandeză pentru a enumera regii de-a lungul Dinastiei Chakri, iar până în momentul de față sunt zece Rama.

Această reinterpretare a femeii tradiționale thailandeze face parte din Rama I-III, unde costumul este alcătuit dintr-un șal de mătase așezat în mai multe straturi, brodat cu pietre aurite care acoperă o rochie cu o curea colorată, completat cu bijuterii de aur.

Multumim Royal Thai Embassy Bucuresti pentru costume!
Citeste mai mult…

Rochiile tradiționale thailandeze sunt foarte colorate, extravagante și deseori brodate într-un stil opulent. Prin urmare, un machiaj natural, predominant făcut din culori deschise se potrivește cel mai bine cu acest costum, purtat de cele mai multe ori la ocazii formale și ceremonii.

Acest tip de machiaj este unul relativ decent, unde sunt folosite culori naturale și nuanțe de roz; astfel, se obține o înfățișare strălucitoare și radiantă.

Important de menționat este că nu se folosesc nuanțe îndrăznețe tocmai pentru a nu eclipsa costumul tradițional. De asemenea, un element indispensabil oricărui tip de machiaj tradițional sunt genele false, un artificiu extrem de popular în rândul thailandezelor.

Al doilea costum tradițional face parte din Rama V (1868-1910) și poartă numele de “Chud Thai Pra Took” – “Rochie modernă thailandeză”. Părul thailandezelor este mai lung și purtat liber.

Acest tip de machiaj se concentrează pe un ten impecabil și creează binecunoscutul smokey eyes. La final se aplică genele false pentru a evidenția și intensifica privirea.

Așadar, acest machiaj este unul mai îndrăzneț și puternic în nuanțe închise și stridente.

Pe vremuri, după ce se spălau pe față, femeile thailandeze își aplicau ulei de cocos ca un ritual de pregătire pentru machiaj. Uleiul de cocos este folosit și în ziua de azi.

Pentru aplicarea pudrei foloseau produse chinezești, precum cuburi solide care erau zdrobite și amestecate cu apă. Amestecul era aplicat pe toată fața (pe post de fond de ten), pe gât și brațe, și chiar până pe spate, așteptând apoi să se usuce.

Pentru culoarea roșie de pe buze și obraji thailandezele foloseau purpuriu aprins sau cărămiziu. Acest roșu aprins era un produs sub forma unui baton sau a unei hârtii peste care își presau buzele.

Pentru sprâncene foloseau cocos copt, care era ascuțit la un capăt și ars pentru a-și desena sprâncenele; aceste linii nu se ștergeau foarte ușor.

Rochia “Thai Chitlada” este una dintre cele opt stiluri de costume naționale thailandeze din timpul domniei Rama IX (începând cu 1946); aceasta este compusă dintr-o bandă de brocart, aflată la marginea lui “Bha Sin” (sarong – jupon strâmt purtat în sud estul Asiei de ambele sexe).

Acest costum se poartă la ceremoniile de zi, inclusiv cele informale, precum cele de primire a oficialilor roiali la aeroport.

Cei care poartă acest costum nu trebuie să și-l decoreze cu insigne însă culoarea costumului și stilul machiajului trebuie să fie adecvate situației date.

Reinterpretarea femeii din Grecia Antica

Machiajul în cultura Greciei Antice a fost folosit zilnic de înalta societate. Există dovezi care atestă faptul că femeile din Grecia Antică se machiau; picturile și frescele palatelor din Cnossos, capitala insulei Creta și orașul regal al Greciei Antice sunt testimoniale ale machiajului făcut de grecoaicele din acele vremuri. Cu toate astea, întrucât acest tip de machiaj era extrem de scump, numai femeile înstărite și de rang înalt și-l permiteau.

Citeste mai mult…

Multe femei foloseau tuș de ochi făcut din ulei de măsline și cărbune pentru a-și colora ochii în nuanțe închise. Sprâncenele și le înnegreau cu funingine ca să pară mai groase și unite iar genele erau vopsite cu negru și fixate cu albuș de ou, amoniac și rășină.

Rujul era practic o pastă făcută din oxid roșu de fier și argile în nuanțe de ocru sau ulei de măsline cu ceară de albine. Câteodată pudra roșie era de asemenea preparată din dude, flori sau alge strivite.

Oamenii înstăriți prețuiau un ten alb, ca de porțelan pentru că semnifica prestigiu și frumusețe.

În clima mediteraneană a Greciei Antice femeile nobile, în special cele care trăiau în Atena încercau să-și păstreze pielea palidă, însă cum razele soarelui erau neiertătoare, acestea apelau la toxicul oxid de plumb sau la calcar. Se făcea un amestec de praf din oxid de plumb cu grăsime de oaie care rezulta un fel de fond de ten foarte alb, menit să mascheze bronzul natural al pielii de pe față și mâini.

El putea lua forma și de pulbere ca să fie mult mai pudrat și era aplicat pe față, gât, brațe și mâini. Ulterior s-a descoperit că utilizarea îndelungată a acestuia era extrem de toxic și chiar letal.

Totodată, femeile Greciei Antice aveau multe tratamente faciale exclusiv naturale. Se crede că grecii au fost primii care au folosit uleiul de măsline pentru a-și hidrata pielea, fiind bogat în antioxidanți. Fiind aproape de mare, femeile își exfoliau pielea cu sare de mare și și-o îmbogățeau cu minerale naturale. De asemenea, mierea era un ingredient pe care grecoaicele îl foloseau pe post de măști faciale și tratamente de curățare pentru corp.

Femeile ateniene care puneau preț pe înfățișarea lor nu ieșeau din casă fără să poarte “himation” – mantie grecească amplă care se purta prinsă cu o agrafă în piept sau pe umăr. Această bucată de material putea fi purtată în diferite feluri: pusă ca un șal pe umeri, drapată pe umărul drept și sub brațul stâng sau pusă pe cap pentru a se proteja de razele soarelui.

Fardul de pleoape era făcut din cărbune măcinat amestecat cu ulei de măsline. Femeile aristocrate apelau la un machiaj mai îndrăzneț; prin urmare foloseau tuș de ochi închis, fard pentru sprâncene și pleoape făcut din funingine. Ochii și sprâncenele erau accentuate cu ajutorul unor linii măturate și contururi închise.

Femeile din Grecia Antică acordau o atenție specială părului. În timp ce femeile sclave aveau părul tuns scurt, femeile necăsătorite aveau părul lung. Odată căsătorite femeile își prindeau părul într-un coc. Existau multe accesorii în vogă pe atunci, precum: diadema, pieptenele cu diamante și agrafele, iar în Grecia elenistică femeile stăpâneau arta unor tehnici de a-și ondula și încreți părul.

Şi cerceii erau foarte apreciaţi; uneori aceştia erau folosiţi ca indiciu al demnităţii, ca semn al puterii sau în scopul etalării ostentative a prosperităţii materiale. De obicei, fetiţelor li se făceau găuri în urechi la o vârstă fragedă.

Reinterpretarea femeii traditionale grecesti

Frumusețea mediteraneană este una surprinzătoare și foarte feminină. Este totodată naturală și îndrăzneață; atrăgătoare și stilată, iubită de soare, transparentă și totuși cu un caracter puternic.
În Grecia Antică se știe că machiajul a avut mai multe roluri importante în viața unei femei: cel de a prezenta statutul marital, cel social, rangul din care face parte și cel de a devoala energia feminină în toată splendoarea ei.

Citeste mai mult…

În ultimele secole ale Greciei machiajul nu și-a mai păstrat aceeași importanță și influență pentru că femeile elene au traversat perioade îndelungate de război, iar aceste condiții le-au îndreptat atenția către alte direcții de interes.

Totuși, Grecia este cunoscută pentru frumusețea serenă, fie în strălucirea pielii de pe chipurile lor, fie în atașamentul lor față de un stil de viață sănătos. Pielea lor catifelată este de un alb ivoire iar veșmântul lor tradițional vechi accentuează această frumusețe.

Această reinterpretare a femeii elene din Roumeli vine cu un bogat bagaj istoric. Sterea Ellada este zona centrală a Greciei, cunoscută și sub numele de Roumeli. Acest nume este derivat din cuvântul turcesc “Rumelia” sau “Rumeli”, însemnând “Pământul Rumilor” (romanilor). Numele “Sterea Ellada” i-a fost dată acestei regiuni după războiul de independență din 1821 pentru că acest teritoriu a constituit singura zonă de sine stătătoare a Greciei eliberate.

Costumul este unul tradițional din zona Roumeli iar colierul – “iordani”, cu bănuții de argint – “fluria”, vesta albă – “seguni” și baticul – “kefalodesmos” sunt elementele de bază specifice acestei zone.

Femeile elene apreciază texturile ușoare care oferă un efect mat. Folosesc tot timpul produse care hidratează pielea și părul și sunt adeptele iluminatorului și machiajului nud. Sprâncenele periate, măștile naturale de față și pielea strălucitoare sunt printre cele mai importante particularități în înfățișarea unei grecoaice.

Această reinterpretare a femeii cretane prezintă cel mai elegant și complicat costum grecesc și a fost purtat atât în viața de zi cu zi cât și la evenimentele festive.

Costumul tradițional feminin a fost introdus în ultimii 25 de ani ai secolului al XVI-lea și a apărut în doua variante: “Sfakiani” – costumul purtat în zona Sfakia, care ulterior a devenit costumul tradițional al întregii insule, și “Anogiani” – care a fost creat mai târziu, în jurul secolului al XVII-lea și a fost purtat în principal în zona Anogia, în provincia Mylapotamos.

Capul femeilor este acoperit de obicei de o basma pătrățoasă – “dzeberi”: neagră pentru văduve și femeile vârstnice și maro sau roșu pentru femeile tinere și adolescente.

Toate secretele de frumusețe în Grecia au un singur lucru în comun: uleiul de măsline. Beneficiile acestuia pentru piele și păr sunt miraculoase, fiind un ingredient indispensabil încă din timpul Greciei Antice.

Acesta este un costum tradițional din Insulele Cyclade, inclusiv Santorini și Mykonos.

Costumele tradiționale din zona Santorini erau majoritatea făcute din lână și in. Toate femeile purtau un batic – “mantili”, iar cele care-și primeau oaspeții în casă trebuiau să aibă părul proaspăt spălat și uns cu un amestec făcut din ulei de măsline cu oțet, făcandu-l să strălucească.

Coafurile și îmbrăcămintea difereau în funcție de statutul lor social și marital. Femeile de la țară purtau foarte rar bijuterii, cu excepția unei cruci de aur purtate la ocazii speciale. Pe de altă parte, femeile înstărite obișnuiau să poarte bijuterii, ornamente de păr și câteodată parfum.

Reinterpretarea femeii algeriene

Femeile algeriene și magrebiene au folosit de-a lungul generațiilor machiajul și costumele pentru diverse ocazii. Fie că este un drum până la magazin, fie că este vorba despre o sărbătoare sau cină, femeile algeriene trebuie să fie aranjate din cap până-n picioare. Acest obicei dăinuie în societate pentru a arăta statutul social al unei femei prin îmbrăcăminte și bijuterii; în ciuda acestui statut, femeia algeriană folosește machiajul și pentru alte virtuți.

Citeste mai mult…

Există un crez în rândul algerienilor, magrebienilor și egiptenilor conform căruia rujul împiedică Diavolul să între în corpul omului pe gură.

Această reinterpretare a femeii algeriene prezintă “Caftanul” – un costum care se poartă la ocazii speciale, cine și petreceri. Bijuteriile sunt făcute din aur iar medalionul cu ochi are rolul de a feri femeia de ochiul malefic.

Nu este un secret faptul că femeile magrebiene (femeile din Tunisia, Algeria, Maroc) au o tradiție îndelungată în a folosi remedii naturale.

Uleiul de argan este nelipsit din ritualul algerienelor în îngrijirea părului și a pielii.

Un ritual extrem de important în rândul femeilor magrebiene este “Hamam”-ul – un complex de încăperi de vestiare, băi, zone de răcorire și de relaxare compus din mai multe camere. Este un ritual de purificare și totodată o ocazie pentru femei să socializeze.

Hamamul cuprinde mai multe etape în procesul de purificare și exfoliere. “Sabon beldi” – săpunul negru marocan sau săpunul beldi este un săpun Castil cu un grad ridicat de alcalin, produs din ulei de măsline și măsline macerate, cu o consistență asemănătoare unui gel.

Împreună cu Sabon beldi se folosește mănușa “Kessa” – o mănușă care exfoliază pielea și îndepărtează pielea uscată.

Un element extrem de important în ritualul unei algeriene este fardul de ochi făcut din cărbune. Pe lângă efectul de “smokey-eyes” pe care acesta îl dă, cărbunele este benefic ochilor pentru că absoarbe razele soarelui, prin urmare minimizează reflecțiile acestora. Pe lângă aceste întrebuințări medicale, cărbunele are și menirea de a proteja femeia de ochiul malefic.

Această reinterpretare a femeii algeriene prezintă costumul “Badia” – costum ce se poartă în casă de către femeile care-și primesc oaspeții la ceai sau cafea.

Henna este un tratament de înfrumusețare care poate fi regăsit de-a lungul mileniilor și culturilor, inclusiv în Egiptul Antic, India, Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Henna este aplicată în mod tradițional pe tălpile și marginile picioarelor și pe mâini; aceasta este făcută din plante uscate care produc diverse nuanțe de colorant.

Această artă de a picta corpul se face de obicei la nunți și ceremonii și constă în semne tradiționale protective, magice sau profilactice.

Femeile berbere (popor indigen al Africii de Nord) obișnuiau să fie tatuate încă din perioada pre-islamică iar această practică datează de mii de ani: o regăsim pe pereții galeriei mormântului Seri din Egipt; în scrierile poetului pre-islamic Tarafa Ibn Alabd și în expediția antropologică din 1935, condusă de Winifred Smeaton în Iraq.

În zona Aurès (lanț muntos în Nord-estul Algeriei) aceste tatuaje erau considerate potențatoarele frumuseții berberelor atunci când erau aplicate pe față, și terapeutice (în special în ceea ce privește fertilitatea) când erau desenate pe corp, deasupra gleznei sau pe mână.

De-a lungul generațiilor s-a născut și o vorbă în cultura berberelor: “Cea care vrea să fie frumoasă trebuie să aibă răbdare.”

Există totuși un mit conform căruia, în timpul colonizării franceze, femeile berbere se tatuau pe față și brațe cu “homoom” – funingine de la baza lutului “tajine” pe care se făcea turta – ca să se ferească de soldații francezi și ca să alunge ghinionul.

Există și ceremonii de henna, iar acest costum – “Saharienne” – se poartă atât la petrecerile de henna, cât și la ceremonia ritualică de circumcizie. Lanțul este unul de aur și prezintă numele modelului nostru, Dekra, scris în arabă.

Reinterpretarea femeii tradiționale aromâne

Aromânii reprezintă populația autohtonă romanizată din sudul Peninsulei Balcanice, existând până în ziua de azi în numeroase localități din Grecia, Albania, Bulgaria, Macedonia și Serbia.
Aromânii (sau machidonii) sunt o ramură a latinității răsăritene, alături de dacoromani, meglenoromani și istroromani. Limba oficială este aromâna iar în prezent sunt recunoscuți oficial ca minoritate în Macedonia.

Citeste mai mult…

Pe fruntea sau mâinile vârstnicelor aromâne din Dobrogea și din spațiul balcanic se pot observa tatuaje în formă de cruci. Acest obicei a fost explicat și documentat de mai mulți antropologi, printre care și Nicolae S. Minovici în lucrarea “Tatuajele în România”. Acest fenomen a devenit o raritate pentru că purtătoarele acestor tatuaje au vârste înaintate.

Aromânii obișnuiau să tatueze pe mâinile copiilor maltratați de turci o cruce pentru a se cunoaște că erau creștini. Vârsta la care se făcea asta era una precoce, la 5-6 ani; în Macedonia, părinții își tatuau copiii cu o cruce ca să dovedească că erau creștini, și cu numele lor pentru a putea fi identificați.

Semnul crucii apare și în ziua de azi la nunțile aromânilor, sub forma de “hlamburei” – pom de nuntă cruciform, cu trei mere înfipte la extremități, ornamentat cu diverse materiale.

Această reinterpretare a femeii aromâne prezintă costumul aromânilor “Gramușteni” sau “Cipani” (din Nordul și Centrul Macedoniei grecești), de unde sunt rădăcinile modelului nostru, Kira Hagi. Lanțul de aur se numește “salbă” și este prinsă de o “dublă”, și se poartă când fata devine mireasă (este un cadou primit de la socru). Cureaua se numește “ciuprachi” și este făcută din argint și fir de aur.

Tatuarea crucii pe frunte și mâini a fost un obicei practicat în majoritatea țărilor balcanice de către aromâni.

După cum s-a povestit și scris în numeroase tratate și lucrări antropologice, tatuarea crucii devenise o necesitate pentru aromâni: Nicolae S. Minovici aduce explicații concrete despre această practică în lucrarea sa – “Tatuajele în România”: “[….] la aromânii din Macedonia, unde părinții, pentru a-și recunoaște copiii pe care adesea ii găseau în stradă omorâți de turci, le tatuau pe membrele superioare o cruce pentru a se ști că erau creștini” (pagina 26). “În Europa găsim, de asemenea, răspândită precocitatea tatuajelor la unele populații, de exemplu în Macedonia unde, după cum se spune, pentru a-și recunoaște copiii, pe care adesea ii găseau pe strada victime ale persecuțiilor și macelurilor comise pe vremuri de turci împotriva creștinilor, părinții marcau copiii pe la 5-6 ani cu un tatuaj ce reprezenta o cruce [….]” (pagina 51).

Lars Krutak, un antropolog, fotograf și scriitor american cunoscut pentru cercetările sale despre tatuaj a adunat informații despre semnificația și importanța acestui desen în Grecia. După numeroase cercetări și mărturii ale femeilor din generațiile trecute, s-a ajuns la concluzia că rolul tatuajului era acela de a proteja femeile de a intra în haremurile turcești, turcii considerându-le o formă de mutilare.

Numele acestui tatuaj în limba greacă este “stavrotipoma” – în formă de cruce. Conform cercetătorilor greci, aceste tatuaje se realizau numai de către aromânii din regiunile Macedoniei și Epir (regiune în Nord-vestul Greciei).

Folcloriștii greci, printre care și Vasilis Nitsiakos afirmă că tatuajul cruciform avea rolul de separator etnic iar actul de tatuare era secret datorită codurilor specifice comunității conservatoare.

Această reinterpretare prezintă costumul aromânilor “Fârșeroți”. Unele comunități de fârșeroți constituie majoritatea locuitorilor din șapte sate situate la sud de Epir, în Aetolia-Acarnania, zonă cunoscută în Evul Mediu sub denumirea grecească de “Megali Blaxia” – Vlahia Mare.

Lars Krutak, antropologul cunoscut pentru cercetările sale despre tatuaj a adunat numeroase mărturii ale aromâncelor din Grecia despre alte simbolistici ale tatuajului în formă de cruce, pe lângă cele cunoscute deja. O semnificație redefinită era afirmarea credinței creștine ortodoxe și protejarea împotriva deochiului și apărarea de alte boli.

Conform lucrării scrise de Vladislav B. Sotirović, doctor la Universitatea de Științe Sociale din Vilnius – “The Balkan Vlachs – An Extinguishing Ethnolinguistic Group”, creștinismul a fost un factor crucial pentru descoperirea și auto-identificarea aromânilor.

De obicei, materialul colorant era amestecat cu alcool iar cu această pastă se desena semnul crucii în locul dorit (de cele mai multe ori pe mâini sau pe frunte) cu un bețișor, apoi se puncta tatuajul cu ajutorul a două ace. Locul tatuat era legat cu un material textil și era dezlegat și îndepărtat după 10 zile. Pigmentul folosit era negru de fum (derivat din cărbune) iar operațiunea era făcută exclusiv de femei. Se crede că negrul de fum avea valențe purificatoare.

Acest costum roșu este un costum pe care îl purtau aromâncele Grămoștene/Cipani după ce se căsătoreau. Costumul este croit mai larg în față, anticipând perioada în care femeia va fi însărcinată.

De menționat faptul că toate cele trei costume și bijuterii sunt autentice și au peste 100 de ani vechime.

Multumim Societatii Culturale Aromânilor pentru costumele superbe!

Reinterpretarea femeii cameruniene

Republica Camerun este o republică unitară din Africa Centrală care, inițial o colonie germană, a fost împărțită după Primul Război Mondial între francezi și britanici. În 1960, zona franceză a Camerunului a devenit o republică independentă, unindu-se cu partea britanică în 1961 pentru a forma Republica Federală a Camerunului, și în cele din urmă Republica Camerun în 1984.

Camerun are o cultură bogată și diversă, alcătuită dintr-un amestec de aproximativ 250 de popoare indigene, și tot atâtea limbi și cutume. Porecla acestei țări este “Africa mică” datorită unei bogății geografice impresionante și a unei vaste diversități culturale, ce diferă de la regiune la regiune.

Citeste mai mult…

Sunt numeroase triburi care în continuare locuiesc în afara societății și respectă moștenirea culturală lăsată de strămoșii lor. Machiajul tribal are o reală importanță pentru aceste triburi pentru că joacă un rol cheie în multe grupuri. Acest machiaj este considerat o adevărată artă a frumuseții și a apartenenței sociale.

Această formă de machiaj, compusă din vopsea sau lut în diferite nuanțe obținute din plante sau flori uscate are mai multe semnificații: poate fi un însemn pentru vânătoare, motive tradiționale sau religioase sau în scopuri militare; poate fi un indicator social care să diferențieze bărbații de femei și membrii diferitelor triburi; poate indica statutul social, transmițând o puternică semnificație culturală.

Când vine vorba de simbolistica acestor desene, varietatea ei este atât de mare încât este aproape imposibil să le definești pe toate, însă o oarecare generalizare se poate face. Majoritatea triburilor îndeplinesc o simplă regulă: cu cât rangul social este mai înalt, cu atât machiajul este mai încărcat și elaborat. Acest lucru este cumva firesc din moment ce machiajul presupune mai multă vopsea, mai mult timp și mai multe mâini pentru a fi realizat. Prin urmare, oamenii încep cu modele simple, în acord cu realizările și statutul lor social: războinici, îngrijitori, șamani și alte roluri specifice triburilor.

La nivel general, cercurile sunt asociate cu fluxul vieții și forță; formele care seamănă cu ochii de obicei reprezintă puterea divină și omniprezența Universului, în timp ce figurile mai stricte și unghiulare, precum pătratul, pot fi asociate cu inteligența.

Fiecare culoare are o semnificație aparte. În această reinterpretare, albastrul este culoarea principală și se referă la pace, calm, încredere și afecțiune.

Această țară a fost descrisă drept o “răscruce etnică” pentru cele aproximativ 250 de grupuri indigene. Sunt trei principale grupuri lingvistice: grupul vorbitorilor Bantu din Sud, grupul oamenilor Sudanic din Nord și grupul celor care vorbesc Bantu parțial în Vest. Prima grupa Bantu include Maka, Ndjem și Duala.

“Kaba Ngondo” este numele rochiei tradiționale purtate de femeile Sawa (sau femeile Duala din grupul Bantu). Această rochie tradițională provine din perioada colonială. Soțiile misionarilor nu se simțeau confortabil să vadă că tinerele servitoare africane erau aproape dezbrăcate în preajma soților lor, așa că au creat aceste veșminte care să le acopere trupurile. În timp, aceste rochii au devenit niște haine stilizate, care au fost adoptate și de alte culturi.

Rochia Kaba Ngondo nu era frumoasă și elegantă; ea avea ca unic scop acoperirea corpului femeii. În ziua de azi, această rochie a devenit un veșmânt onorific pentru femeile respectabile, precum senioarele, reginele și doamnele din elita societății. De asemenea, aceste rochii sunt purtate și de femeile din Camerun și alte țări, și au devenit costumul oficial al femeilor Sawa.

Multe femei de culoare folosesc bijuterii de păr precum mărgele, manșete aurii și lanțuri multicolore pentru a accentua stilul natural sau nevoia de protecție spirituală. Ornamentele de păr au jucat un rol important în Africa de Vest, anume acela de status social. În multe comunități, împletiturile erau purtate pentru a indica statutul marital, social și chiar vârsta. În Camerun și Coasta de Fildeș, înfrumusețarea părului denota apartenența unui trib.

Culturile tribale au îmbogățit părul cu semnificații spirituale și o imensă putere. Ca cea mai elevată parte a corpului, părul a fost considerat puntea pe unde zeii și spiritele ajungeau la suflet. Frizerii și coafezele erau membrii de încredere ai societății, familiei sau prietenilor apropiați, iar prin intermediul lor se consolidau legăturile tribale. Astfel, ritualul de îngrijire deseori dura ore, chiar zile întregi.

Nu în ultimul rând, machiajul a mers și merge în continuare mână-n mână cu hainele și costumele purtate. Culorile sunt vii și puternice pentru că se potrivesc cu nuanța închisă a pielii, ele oricum fiind evidențiate de razele soarelui. Femeile africane abordează acest machiaj, în special în ziua de azi după principiul “chipul unui om este ca o petrecere”.

Turbanele sunt elemente vestimentare tradiționale în multe culturi africane din țările subsahariene. În ciuda dispersării comunităților africane în urma comerțului transatlanticului cu sclavi, a emancipării, a Marii migrații și a globalizării treptate, acest obicei a trecut testul timpului și al spațiului. Turbanul leagă femeile de culoare din Vest de tradiția strămoșilor lor și de cei de peste Atlantic.

În timpul sclaviei, femeile erau obligate să-și acopere capul. Aceste turbane aveau scopuri practice și fereau femeile de insolație, transpirație, păduchi și mizerie. De asemenea erau niște marcaje simbolice care indicau statutul sclavului în ierarhia socială a perioadei respective. Cu timpul, femeile au găsit modalități creative de a trăi cu aceste reguli, iar în locuri din America Centrală, femeile foloseau pliurile în turbanele lor ca moduri de comunicare prin care-și trimiteau mesaje codate una alteia.

Climatul variat din Camerun și existența mai multor religii și cutume sociale au creat diversitate în portul tradițional. În timp ce în Nord, – unde zonele sunt secetoase și majoritatea populației este musulmană – hainele tradiționale sunt lejere și turbanele sunt populare, în Sud – în regiunile forestiere și ploioase – rochiile tradiționale includ modele bogate, țesături brodate și volane.

“Pagne” (cuvânt în limba franceză) este materialul cu care femeile își înfășoară diverse zone ale corpului. Tipul de pânză variază, de la baticuri simple din bumbac până la țesături încărcate brodate din satin pentru ocazii formale. Pagne poate fi folosit în diverse feluri: ca fusta, ca purtător de bebeluși și nu în ultimul rând, ca turban.

Africa este un continent cu o adâncă și puternică diversitate culturală și o expresie unică a identității naționale. Pentru că atâtea națiuni trăiesc în diferite țări iar granițele se rezumă de obicei doar la împărțirea pământului și rareori reprezintă o majoritate națională completă în aceste delimitări geografice, oamenii din Africa au dezvoltat modalități de a-și uni popoarele și de a se defini prin diferențe vizuale; pictatul feței este una dintre cele mai cunoscute modalități.

Machiajul tribal diferă în funcție de rangul unei persoane; cu cât rangul este mai înalt, cu atât machiajul este mai complicat. Mulți încep cu un machiaj simplu (sau tatuaje) și pe măsură ce cresc în ierarhie, mai multe simboluri sunt adăugate, în conformitate cu statutul și realizările acestora.

Machiajul acestei reinterpretări prezintă culoarea mov, care semnifică regalitate, înțelepciune, bogăție și pasiune. Albul, care predomină în acest machiaj exprimă speranță, puritate și lumină.

Reinterpretarea femeii turcoaice

Frumusețea femeilor în Turcia este menținută mare parte prin ingrediente naturale, folosite de secole întregi. Acest cult pentru produsele naturale a adus rezultatele scontate, mizând pe naturalețe și o îngrijire personală riguroasă, dusă chiar la rang de ritual.

Citeste mai mult…



Naturalețea lor se întreține prin produse pe cât de reduse ca preț, pe atât de valoroase ca efect. Ele folosesc ingrediente tradiționale provenite din Levant (regiune geografică nedefinită precis, care se referă la o mare parte a Orientului Mijlociu la sud de Munții Taurus, mărginită de Marea Mediterană la vest și de Deșertul Arabiei și Mesopotamia superioară la est): ulei de trandafir, migdale, susan negru și cafea turcească.

Femeile din Turcia aleg să își contureze intens ochii și poartă nuanțe vii pe buze, completând costumele puternic colorate. Profunzimea privirii se evidențiază și prin accesoriile regăsite pe tocă.

Kaftanul era purtat de către oamenii de rang înalt în timpul Imperiului Otoman. Decorațiile acestei îmbrăcăminți, ce includ diverse culori, modele, panglici și nasturi indicau nivelul statutului persoanei care o purta.

Începând cu secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea se foloseau textile cu modele largi; de la sfârșitul secolului al XVI-lea până la începutul secolul al XVII-lea, modelele decorative deveneau mai mici și strălucitoare.

Până la a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cele mai prețioase kaftane erau cele cu “yollu” –  cu dungi verticale, cu variate broderii și mici modele (așa-numitele țesături “Selimiye”), cum este kaftanul din această fotografie.

Frumusețea turcoaicelor este una strălucitoare, nativă. Ele înclină mai mult spre produse naturale de baie și piele, și mai puțin spre coafuri rigide și un machiaj încărcat.

Totuși, există un produs de machiaj indispensabil: conturul de ochi. Femeile turcoaice adoră să-și definească ochii ușor înclinați; pentru că au gene asiatice, forma ochilor lor este diferită față de cea a europenilor și a celor din Orientul Mijlociu, drept pentru care accentul machiajului cade pe conturul ochilor cu tuș sau creion negru.

În întâmpinarea acestei înfățișări vine toca, un accesoriu foarte important care se poartă pe cap. Este brodată cu un element din argint solzos numit „çeki” și are un voal numit „neil” sau „bürgü”, iar în unele regiuni, o floare solzoasă este atașată la spate.

Înainte ca toca să apară în societate, femeia trebuia să-și ascundă fața cu un văl care să îi acopere capul, gâtul, pieptul și o parte din chip.

Noaptea de henna (“Kına gecesi”) este o tradiție practicată de mirese înainte de nuntă de secole întregi.

Cultura turcă are mii de tradiții respectate până-n ziua de azi, chiar și-n rândul tinerilor care au dorința de a combina și potrivi tendințele clasice și moderne în conturarea propriului stil.

Cu toate acestea, exista un eveniment pe care aproape toate culturile anatoliene îl au în comun: Noaptea de henna. Anatolia (“Anadolu” în turcă) sau Asia Mică este o regiune a Asiei de Sud-Vest care astăzi corespunde cu partea asiatică a Turciei. Ceremonialul nunții este constituit din două părți: Noaptea de Henna și Prezentarea miresei.

Noaptea de henna, de obicei are loc în ziua înaintea ceremoniei propriu-zise, unde mireasa sărbătorește în avans ziua cununiei cu familia și prietenii. Atmosfera este una de veselie și voie bună, până la un moment dat când femeile locale, prin cântece triste încearcă să smulgă câteva lacrimi miresei. Ca rezultat, acest ritual a devenit o parte integrantă a acestei ceremonii.

Henna frământată cu apă în prealabil este adusă în cameră pe o tavă, ce este împrejmuită cu candele și așezată în mijlocul camerei. Tradiția impune ca înainte de aplicarea hennei să se pună în mâinile miresei bănuți de aur sau argint. Obiceiul este ca o femeie măritată să aplice henna pe o mână iar o fată tânără, nemăritată să aplice pe cealaltă mână. Prima dată henna se aplică pe mâinile miresei după care se distribuie și celorlalte femei. În alte părți ale Turciei prima dată henna se distribuie invitaților și abia după ce ultimul invitat a părăsit camera, henna se aplică pe mâinile și picioarele miresei.

În ziua de azi, viitoarele mirese preferă să poarte cel puțin doua costume în plus pe lângă tradiționalul “bindale” (o mie de flori) – un costum compus din kaftan roșu sau verde, purtat în noaptea de henna. Întrucât costumele sunt foarte strălucitoare, machiajul vine mai delicat, în completarea acestora.

Machiajul din noaptea de henna ar trebui să se concentreze pe ochi cu o paletă de nuanțe burgundy, maro și bineînțeles, nelipsitul auriu.

Multumim Institutului Yunus Emre!

Reinterpretarea femeii americane

În secolul al XVIII-lea, în America, atât femeile, cât și bărbații din clasele sociale înalte se machiau. Însă, imediat după Revoluția americană, folosirea vizibilă a machiajului de către ambele sexe a devenit un stigmat social.

Citeste mai mult…



Pe parcursul secolului al XIX-lea puține produse cosmetice erau fabricate în America, așa că femeile se bazau pe rețete care circulau printre prieteni, familie și magazinele femeilor. Folosind aceste rețete într-un mod aproape clandestin, femeile își preparau loțiuni, pudre și săpunuri de față pentru a-și curăța tenul și a-și diminua impuritățile și pistruii.

În anii 1880, antreprenorii au început să-și producă propriile linii de cosmetice care promiteau o înfățișare “naturală” clientelor lor. O parte din aceste companii erau mici; acolo femeile ocupau poziții de conducere și foloseau un distribuitor pionier de la “California Perfume Company”, ulterior redenumit “Avon”.

Până-n anii 1920 era la modă ca femeile, în special cele din mediul urban să poarte machiaj mai puternic și încărcat. Această schimbare reflecta evoluția influenței hollywoodiene, impactul vedetelor de cinema și moda vedetelor și junelor de teatru.

Femeile machiate erau acum percepute ca femei respectabile, chiar și în cazul unui machiaj dramatic (unde purtau mascara, tuș, fard de ochi și rujuri), ca vedetele de cinema.

La acest moment, industria cosmeticelor a cunoscut o creștere majoră. Companiile mici, printre care multe conduse de femei, au fost înlocuite de marile corporații. Modelul afacerilor se schimba: pentru a rămâne pe piață și a obține o distribuire mai mare, aceste companii erau forțate să se angajeze în negocieri strânse cu lanțuri de cosmetice conduse de bărbați. Pentru că femeile erau de obicei excluse din aceste lanțuri, majoritatea patroanelor nu puteau concura.

Cheltuielile pentru cosmetice au crescut dramatic după ce femeile au intrat în câmpul muncii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Tinerele îmbrățișau o “persona” extrem de deschisă și cochetă, machiajul reafirmând o feminitate dusă chiar până la ostentație. Reclamele companiilor cosmetice și companiile de recrutare în timpului războiului subliniau dubla responsabilitate a femeii: cea de susținere a efortului în plin război și cea de întreținere a feminității prin intermediul machiajului.

Machiajul, în special rujul, au devenit componente esențiale în imaginea feminității americane: atât de esențiale încât guvernul federal american și-a retras imediat restricțiile vis-a-vis de producerea cosmeticelor astfel încât să încurajeze folosirea machiajului. Așa cum a scris Kathy Peiss (istorică americană și profesoară la Universitatea din Pennsylvania) în cartea “Hope in a Jar: The Making of America’s Beauty Culture”, machiajul ajunsese “o afirmare a identității naționale americane”.

Pentru că fiecare decadă a reprezentat un alt curent în materie de modă și în special machiaj, am ales reinterpretarea femeii americane a anilor ’50.

Atunci când te uiți în spate la istoria machiajului, realizezi că a fost străbătută o cale lungă atât în privința machiajului, cât și în ceea ce privește atitudinea față de el.

Această reinterpretare a anilor ’60 a fost un punct de referință în istoria machiajului în America. Machiajul anilor ’60 era la capătul ambelor extreme: de la înfățișarea total naturală abordată de brigada hippie până la ochii machiați dramatic cu negru și alb, în stilul modernist “high-fashion”.

Decada anilor ’60 a fost orientată spre tineret; generația “baby bloomers” se maturiza și își asuma această decadă ca fiind a lor. Blushul pastel și delicat a fost popular – așa a apărut reclama Revlon în 1964. A fost pentru prima oară când blushul era pur și subtil, menit să redea o strălucire naturală. Înainte, blushul roșu era în vogă, asigurând declarația unui machiaj mai vizibil, chiar evident. Acum, folosind o perie, era aplicat pe tâmple, pe linia părului, bărbie și obraji pentru o definire mai caldă a trăsăturilor.

In anii ’60, “Covergirl” a introdus pentru prima dată în Statele Unite ritualul de îngrijire a pielii în machiaj: compania a produs fondul de ten, pudra pulbere și blushul făcute din ingrediente din crema de față “Noxzema”, precum uleiul de măsline și uleiul de eucalipt. Până în 1968, CoverGirl denumea această inovație “clean make-up” (machiaj curat), folosind produse medicale care aduceau finisaje naturale și proaspete pentru îngrijirea pielii.

Tușul de ochi era de asemenea în vogă, ca o continuare a anilor ’50. Acesta era în formă de creion sau în formă lichidă, în diverse culori. În absența unui tuș, rimelul întărit era un substitut potrivit.

Începutul anilor ’60 a fost o continuare a anilor ’50 în materie de modă și machiaj. Asta presupunea: o linie de tuș “aruncată” pe linia superioară a ochiului, fard mat de ochi (în nuanțe de griuri, verde și albastru), un blush discret și rujuri pornind de la nuanțe de maro și roșu, până la nuanțe pastelate și de roz.

Această înfățișare devenise laitmotivul tinerelor în călătoria redefinirii feminității, creându-se acel “baby doll face look”.

De la trupa Spice Girls, Madonna și era MTV până la cerceii colorați masivi sau lipiți direct pe piele, anii ’90 au reprezentat decada care a declamat frumusețea “cool”. De la supermodelele prețioase, “glam” la înfățișarea intenționat neîngrijită, completată cu umbrele fumurii la ochi, această decadă a lansat niște tendințe manifest.

Fardul albastru a fost poate cel mai popular machiaj în anii ’90. Nuanțele vii ale pleoapelor au fost, cum s-ar spune, “ultimul răcnet”. Fardul metalic care strălucea în lumina reflectoarelor împreună cu doza puternică de culoare, în special cea albastră au reprezentat tendința principală.

Cum moda anilor ’80 începea să pălească, “grunge”-ul anilor ’90 prelua terenul (“grunge” – subgen al rock-ului alternativ; noroi, murdărie). Această înfățișare taioasă, pe muchie de cuțit investea femeia cu o atitudine mai dominatoare și capricioasă.

Nu în ultimul rând, părul în degradé a fost fără îndoială printre cele mai de succes tendințe ale anilor ’90. Ceea ce este interesant este faptul că toată această modă a revenit, rezultând nevoia femeii de a reapela la curaj, rebeliune și extravaganță.


Aparitii media

Aparitie TVR1
Aparitie Stiri Antena1

Multumiri


Galerie proiect