Women from different cultures through the eyes of make-up

Femeile aristocrate foloseau uleiuri aromate, unguente și licori produse de chimiștii curții regale. Una dintre aceste metode a fost folosită de către regina Sahakanush, soția regelui Ashot Yerkat (secolul al X-lea).

Aceasta a fost faimoasă pentru frumusețea ei naturală și pentru părul ei lung și sănătos, întreținut cu diverse formule alcătuite din ingrediente simple: busuioc uscat amestecat cu ulei de măsline și violete, rețetă păstrată 40 de zile, apoi aplicată pe toată lungimea părului.

In vremurile antice, femeile armene nu aveau un machiaj elaborat, motiv pentru care se concentrau pe accesorizarea capului cu diverse bijuterii și elemente tradiționale.

Această reinterpretare a femeii armene tradiționale prezintă un fes tipic armenesc creat de artiști armeni din Transilvania, susținut pe cap de un voal alb. În mod tradițional, femeile purtau salbă pe frunte și la gât. Cea de pe frunte este creată de artiști armeni din Yerevan și are ca simbol pe Tigran cel Mare, sub a cărui conducere Armenia antică și-a cunoscut apogeul.

De-a lungul ultimelor secole, femeile armene au început să-și arate frumusețea și prin intermediul machiajului, însoțit de accesorizarea capului cu diverse elemente tradiționale.
Una dintre particularitățile frumuseții femeilor armene sunt sprâncenele groase, trăsătură pusă în evidență în orice tip de machiaj (pentru nuntă, eveniment oficial, pentru viața de zi cu zi) prin îngroșarea și conturarea lor. De asemnea, armencele tind să aibă pomeții proeminenți și trăsăturile destul de unghiulare, motiv pentru care conturul feței se face printr-un machiaj fin și discret.

Machiajul completează accesorizarea capului cu bijuterii de argint și fesuri de diferite modele și țesături. Aceasta este o reinterpretare inversă, cu voal albastru sub un fes tipic armenesc croșetat (tipic masculin), cu inele de argint lucrate de artiști din Yerevan. Inelele cu triunghi reprezintă ochiul lui Dumnezeu, simbol important în bisericile armene.

In timpul Uniunii Sovietice femeile armene nu aveau acces la cosmetice. Sunt numeroase mărturii conform cărora dreptul la machiaje și cosmetice era definit prin alegerea unui singur produs din toată paleta de produse de îngrijire personală. Nu existau branduri de cosmetice în Armenia; singurul brand existent era cel al guvernului sovietic.

Uniunea Sovietică avea o viziune clară asupra imaginii femeii. Reviste precum “Rabotnitsa” (“Femeia muncitoare”) și “Krestyanka” (“Femeia țărancă”), cu mii de exemplare vândute publicau sfaturi legate de îngrijirea personală sub forma unei propagande guvernamentale conform căreia frumusețea feminină întreținută prin cosmetice sfida actul patriotic.

Timp de zeci de ani, Armenia nu a avut o industrie a produselor cosmetice, în special în condițiile în care această țară dispunea de resurse naturale nelimitate.

După căderea URSS-ului în 1991, companiile globale de cosmetice și îngrijire personală au început încetul cu încetul să pătrundă și pe teritoriul Armeniei. Cu acest nou stil de viață, armencele și-au recăpătat curajul de a-și aclama independența și de a experimenta diferite produse cosmetice. Abordările moderne și-au făcut loc în garderoba și machiajul armencelor, precum și în această reinterpretare modernă cu fes și medalion cu ochiul lui Dumnezeu.

Rochiile tradiționale thailandeze sunt foarte colorate, extravagante și deseori brodate într-un stil opulent. Prin urmare, un machiaj natural, predominant făcut din culori deschise se potrivește cel mai bine cu acest costum, purtat de cele mai multe ori la ocazii formale și ceremonii.

Acest tip de machiaj este unul relativ decent, unde sunt folosite culori naturale și nuanțe de roz; astfel, se obține o înfățișare strălucitoare și radiantă.

Important de menționat este că nu se folosesc nuanțe îndrăznețe tocmai pentru a nu eclipsa costumul tradițional. De asemenea, un element indispensabil oricărui tip de machiaj tradițional sunt genele false, un artificiu extrem de popular în rândul thailandezelor.

Al doilea costum tradițional face parte din Rama V (1868-1910) și poartă numele de “Chud Thai Pra Took” – “Rochie modernă thailandeză”. Părul thailandezelor este mai lung și purtat liber.

Acest tip de machiaj se concentrează pe un ten impecabil și creează binecunoscutul smokey eyes. La final se aplică genele false pentru a evidenția și intensifica privirea.

Așadar, acest machiaj este unul mai îndrăzneț și puternic în nuanțe închise și stridente.

Pe vremuri, după ce se spălau pe față, femeile thailandeze își aplicau ulei de cocos ca un ritual de pregătire pentru machiaj. Uleiul de cocos este folosit și în ziua de azi.

Pentru aplicarea pudrei foloseau produse chinezești, precum cuburi solide care erau zdrobite și amestecate cu apă. Amestecul era aplicat pe toată fața (pe post de fond de ten), pe gât și brațe, și chiar până pe spate, așteptând apoi să se usuce.

Pentru culoarea roșie de pe buze și obraji thailandezele foloseau purpuriu aprins sau cărămiziu. Acest roșu aprins era un produs sub forma unui baton sau a unei hârtii peste care își presau buzele.

Pentru sprâncene foloseau cocos copt, care era ascuțit la un capăt și ars pentru a-și desena sprâncenele; aceste linii nu se ștergeau foarte ușor.

Rochia “Thai Chitlada” este una dintre cele opt stiluri de costume naționale thailandeze din timpul domniei Rama IX (începând cu 1946); aceasta este compusă dintr-o bandă de brocart, aflată la marginea lui “Bha Sin” (sarong – jupon strâmt purtat în sud estul Asiei de ambele sexe).

Acest costum se poartă la ceremoniile de zi, inclusiv cele informale, precum cele de primire a oficialilor roiali la aeroport.

Cei care poartă acest costum nu trebuie să și-l decoreze cu insigne însă culoarea costumului și stilul machiajului trebuie să fie adecvate situației date.

Multe femei foloseau tuș de ochi făcut din ulei de măsline și cărbune pentru a-și colora ochii în nuanțe închise. Sprâncenele și le înnegreau cu funingine ca să pară mai groase și unite iar genele erau vopsite cu negru și fixate cu albuș de ou, amoniac și rășină.

Rujul era practic o pastă făcută din oxid roșu de fier și argile în nuanțe de ocru sau ulei de măsline cu ceară de albine. Câteodată pudra roșie era de asemenea preparată din dude, flori sau alge strivite.

Oamenii înstăriți prețuiau un ten alb, ca de porțelan pentru că semnifica prestigiu și frumusețe.

În clima mediteraneană a Greciei Antice femeile nobile, în special cele care trăiau în Atena încercau să-și păstreze pielea palidă, însă cum razele soarelui erau neiertătoare, acestea apelau la toxicul oxid de plumb sau la calcar. Se făcea un amestec de praf din oxid de plumb cu grăsime de oaie care rezulta un fel de fond de ten foarte alb, menit să mascheze bronzul natural al pielii de pe față și mâini.

El putea lua forma și de pulbere ca să fie mult mai pudrat și era aplicat pe față, gât, brațe și mâini. Ulterior s-a descoperit că utilizarea îndelungată a acestuia era extrem de toxic și chiar letal.

Totodată, femeile Greciei Antice aveau multe tratamente faciale exclusiv naturale. Se crede că grecii au fost primii care au folosit uleiul de măsline pentru a-și hidrata pielea, fiind bogat în antioxidanți. Fiind aproape de mare, femeile își exfoliau pielea cu sare de mare și și-o îmbogățeau cu minerale naturale. De asemenea, mierea era un ingredient pe care grecoaicele îl foloseau pe post de măști faciale și tratamente de curățare pentru corp.

Femeile ateniene care puneau preț pe înfățișarea lor nu ieșeau din casă fără să poarte “himation” – mantie grecească amplă care se purta prinsă cu o agrafă în piept sau pe umăr. Această bucată de material putea fi purtată în diferite feluri: pusă ca un șal pe umeri, drapată pe umărul drept și sub brațul stâng sau pusă pe cap pentru a se proteja de razele soarelui.

Fardul de pleoape era făcut din cărbune măcinat amestecat cu ulei de măsline. Femeile aristocrate apelau la un machiaj mai îndrăzneț; prin urmare foloseau tuș de ochi închis, fard pentru sprâncene și pleoape făcut din funingine. Ochii și sprâncenele erau accentuate cu ajutorul unor linii măturate și contururi închise.

Femeile din Grecia Antică acordau o atenție specială părului. În timp ce femeile sclave aveau părul tuns scurt, femeile necăsătorite aveau părul lung. Odată căsătorite femeile își prindeau părul într-un coc. Existau multe accesorii în vogă pe atunci, precum: diadema, pieptenele cu diamante și agrafele, iar în Grecia elenistică femeile stăpâneau arta unor tehnici de a-și ondula și încreți părul.

Şi cerceii erau foarte apreciaţi; uneori aceştia erau folosiţi ca indiciu al demnităţii, ca semn al puterii sau în scopul etalării ostentative a prosperităţii materiale. De obicei, fetiţelor li se făceau găuri în urechi la o vârstă fragedă.

În ultimele secole ale Greciei machiajul nu și-a mai păstrat aceeași importanță și influență pentru că femeile elene au traversat perioade îndelungate de război, iar aceste condiții le-au îndreptat atenția către alte direcții de interes.

Totuși, Grecia este cunoscută pentru frumusețea serenă, fie în strălucirea pielii de pe chipurile lor, fie în atașamentul lor față de un stil de viață sănătos. Pielea lor catifelată este de un alb ivoire iar veșmântul lor tradițional vechi accentuează această frumusețe.

Această reinterpretare a femeii elene din Roumeli vine cu un bogat bagaj istoric. Sterea Ellada este zona centrală a Greciei, cunoscută și sub numele de Roumeli. Acest nume este derivat din cuvântul turcesc “Rumelia” sau “Rumeli”, însemnând “Pământul Rumilor” (romanilor). Numele “Sterea Ellada” i-a fost dată acestei regiuni după războiul de independență din 1821 pentru că acest teritoriu a constituit singura zonă de sine stătătoare a Greciei eliberate.

Costumul este unul tradițional din zona Roumeli iar colierul – “iordani”, cu bănuții de argint – “fluria”, vesta albă – “seguni” și baticul – “kefalodesmos” sunt elementele de bază specifice acestei zone.

Femeile elene apreciază texturile ușoare care oferă un efect mat. Folosesc tot timpul produse care hidratează pielea și părul și sunt adeptele iluminatorului și machiajului nud. Sprâncenele periate, măștile naturale de față și pielea strălucitoare sunt printre cele mai importante particularități în înfățișarea unei grecoaice.

Această reinterpretare a femeii cretane prezintă cel mai elegant și complicat costum grecesc și a fost purtat atât în viața de zi cu zi cât și la evenimentele festive.

Costumul tradițional feminin a fost introdus în ultimii 25 de ani ai secolului al XVI-lea și a apărut în doua variante: “Sfakiani” – costumul purtat în zona Sfakia, care ulterior a devenit costumul tradițional al întregii insule, și “Anogiani” – care a fost creat mai târziu, în jurul secolului al XVII-lea și a fost purtat în principal în zona Anogia, în provincia Mylapotamos.

Capul femeilor este acoperit de obicei de o basma pătrățoasă – “dzeberi”: neagră pentru văduve și femeile vârstnice și maro sau roșu pentru femeile tinere și adolescente.

Toate secretele de frumusețe în Grecia au un singur lucru în comun: uleiul de măsline. Beneficiile acestuia pentru piele și păr sunt miraculoase, fiind un ingredient indispensabil încă din timpul Greciei Antice.

Acesta este un costum tradițional din Insulele Cyclade, inclusiv Santorini și Mykonos.

Costumele tradiționale din zona Santorini erau majoritatea făcute din lână și in. Toate femeile purtau un batic – “mantili”, iar cele care-și primeau oaspeții în casă trebuiau să aibă părul proaspăt spălat și uns cu un amestec făcut din ulei de măsline cu oțet, făcandu-l să strălucească.

Coafurile și îmbrăcămintea difereau în funcție de statutul lor social și marital. Femeile de la țară purtau foarte rar bijuterii, cu excepția unei cruci de aur purtate la ocazii speciale. Pe de altă parte, femeile înstărite obișnuiau să poarte bijuterii, ornamente de păr și câteodată parfum.

Există un crez în rândul algerienilor, magrebienilor și egiptenilor conform căruia rujul împiedică Diavolul să între în corpul omului pe gură.

Această reinterpretare a femeii algeriene prezintă “Caftanul” – un costum care se poartă la ocazii speciale, cine și petreceri. Bijuteriile sunt făcute din aur iar medalionul cu ochi are rolul de a feri femeia de ochiul malefic.

Nu este un secret faptul că femeile magrebiene (femeile din Tunisia, Algeria, Maroc) au o tradiție îndelungată în a folosi remedii naturale.

Uleiul de argan este nelipsit din ritualul algerienelor în îngrijirea părului și a pielii.

Un ritual extrem de important în rândul femeilor magrebiene este “Hamam”-ul – un complex de încăperi de vestiare, băi, zone de răcorire și de relaxare compus din mai multe camere. Este un ritual de purificare și totodată o ocazie pentru femei să socializeze.

Hamamul cuprinde mai multe etape în procesul de purificare și exfoliere. “Sabon beldi” – săpunul negru marocan sau săpunul beldi este un săpun Castil cu un grad ridicat de alcalin, produs din ulei de măsline și măsline macerate, cu o consistență asemănătoare unui gel.

Împreună cu Sabon beldi se folosește mănușa “Kessa” – o mănușă care exfoliază pielea și îndepărtează pielea uscată.

Un element extrem de important în ritualul unei algeriene este fardul de ochi făcut din cărbune. Pe lângă efectul de “smokey-eyes” pe care acesta îl dă, cărbunele este benefic ochilor pentru că absoarbe razele soarelui, prin urmare minimizează reflecțiile acestora. Pe lângă aceste întrebuințări medicale, cărbunele are și menirea de a proteja femeia de ochiul malefic.

Această reinterpretare a femeii algeriene prezintă costumul “Badia” – costum ce se poartă în casă de către femeile care-și primesc oaspeții la ceai sau cafea.

Henna este un tratament de înfrumusețare care poate fi regăsit de-a lungul mileniilor și culturilor, inclusiv în Egiptul Antic, India, Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Henna este aplicată în mod tradițional pe tălpile și marginile picioarelor și pe mâini; aceasta este făcută din plante uscate care produc diverse nuanțe de colorant.

Această artă de a picta corpul se face de obicei la nunți și ceremonii și constă în semne tradiționale protective, magice sau profilactice.

Femeile berbere (popor indigen al Africii de Nord) obișnuiau să fie tatuate încă din perioada pre-islamică iar această practică datează de mii de ani: o regăsim pe pereții galeriei mormântului Seri din Egipt; în scrierile poetului pre-islamic Tarafa Ibn Alabd și în expediția antropologică din 1935, condusă de Winifred Smeaton în Iraq.

În zona Aurès (lanț muntos în Nord-estul Algeriei) aceste tatuaje erau considerate potențatoarele frumuseții berberelor atunci când erau aplicate pe față, și terapeutice (în special în ceea ce privește fertilitatea) când erau desenate pe corp, deasupra gleznei sau pe mână.

De-a lungul generațiilor s-a născut și o vorbă în cultura berberelor: “Cea care vrea să fie frumoasă trebuie să aibă răbdare.”

Există totuși un mit conform căruia, în timpul colonizării franceze, femeile berbere se tatuau pe față și brațe cu “homoom” – funingine de la baza lutului “tajine” pe care se făcea turta – ca să se ferească de soldații francezi și ca să alunge ghinionul.

Există și ceremonii de henna, iar acest costum – “Saharienne” – se poartă atât la petrecerile de henna, cât și la ceremonia ritualică de circumcizie. Lanțul este unul de aur și prezintă numele modelului nostru, Dekra, scris în arabă.

Pe fruntea sau mâinile vârstnicelor aromâne din Dobrogea și din spațiul balcanic se pot observa tatuaje în formă de cruci. Acest obicei a fost explicat și documentat de mai mulți antropologi, printre care și Nicolae S. Minovici în lucrarea “Tatuajele în România”. Acest fenomen a devenit o raritate pentru că purtătoarele acestor tatuaje au vârste înaintate.

Aromânii obișnuiau să tatueze pe mâinile copiilor maltratați de turci o cruce pentru a se cunoaște că erau creștini. Vârsta la care se făcea asta era una precoce, la 5-6 ani; în Macedonia, părinții își tatuau copiii cu o cruce ca să dovedească că erau creștini, și cu numele lor pentru a putea fi identificați.

Semnul crucii apare și în ziua de azi la nunțile aromânilor, sub forma de “hlamburei” – pom de nuntă cruciform, cu trei mere înfipte la extremități, ornamentat cu diverse materiale.

Această reinterpretare a femeii aromâne prezintă costumul aromânilor “Gramușteni” sau “Cipani” (din Nordul și Centrul Macedoniei grecești), de unde sunt rădăcinile modelului nostru, Kira Hagi. Lanțul de aur se numește “salbă” și este prinsă de o “dublă”, și se poartă când fata devine mireasă (este un cadou primit de la socru). Cureaua se numește “ciuprachi” și este făcută din argint și fir de aur.

Tatuarea crucii pe frunte și mâini a fost un obicei practicat în majoritatea țărilor balcanice de către aromâni.

După cum s-a povestit și scris în numeroase tratate și lucrări antropologice, tatuarea crucii devenise o necesitate pentru aromâni: Nicolae S. Minovici aduce explicații concrete despre această practică în lucrarea sa – “Tatuajele în România”: “[….] la aromânii din Macedonia, unde părinții, pentru a-și recunoaște copiii pe care adesea ii găseau în stradă omorâți de turci, le tatuau pe membrele superioare o cruce pentru a se ști că erau creștini” (pagina 26). “În Europa găsim, de asemenea, răspândită precocitatea tatuajelor la unele populații, de exemplu în Macedonia unde, după cum se spune, pentru a-și recunoaște copiii, pe care adesea ii găseau pe strada victime ale persecuțiilor și macelurilor comise pe vremuri de turci împotriva creștinilor, părinții marcau copiii pe la 5-6 ani cu un tatuaj ce reprezenta o cruce [….]” (pagina 51).

Lars Krutak, un antropolog, fotograf și scriitor american cunoscut pentru cercetările sale despre tatuaj a adunat informații despre semnificația și importanța acestui desen în Grecia. După numeroase cercetări și mărturii ale femeilor din generațiile trecute, s-a ajuns la concluzia că rolul tatuajului era acela de a proteja femeile de a intra în haremurile turcești, turcii considerându-le o formă de mutilare.

Numele acestui tatuaj în limba greacă este “stavrotipoma” – în formă de cruce. Conform cercetătorilor greci, aceste tatuaje se realizau numai de către aromânii din regiunile Macedoniei și Epir (regiune în Nord-vestul Greciei).

Folcloriștii greci, printre care și Vasilis Nitsiakos afirmă că tatuajul cruciform avea rolul de separator etnic iar actul de tatuare era secret datorită codurilor specifice comunității conservatoare.

Această reinterpretare prezintă costumul aromânilor “Fârșeroți”. Unele comunități de fârșeroți constituie majoritatea locuitorilor din șapte sate situate la sud de Epir, în Aetolia-Acarnania, zonă cunoscută în Evul Mediu sub denumirea grecească de “Megali Blaxia” – Vlahia Mare.

Lars Krutak, antropologul cunoscut pentru cercetările sale despre tatuaj a adunat numeroase mărturii ale aromâncelor din Grecia despre alte simbolistici ale tatuajului în formă de cruce, pe lângă cele cunoscute deja. O semnificație redefinită era afirmarea credinței creștine ortodoxe și protejarea împotriva deochiului și apărarea de alte boli.

Conform lucrării scrise de Vladislav B. Sotirović, doctor la Universitatea de Științe Sociale din Vilnius – “The Balkan Vlachs – An Extinguishing Ethnolinguistic Group”, creștinismul a fost un factor crucial pentru descoperirea și auto-identificarea aromânilor.

De obicei, materialul colorant era amestecat cu alcool iar cu această pastă se desena semnul crucii în locul dorit (de cele mai multe ori pe mâini sau pe frunte) cu un bețișor, apoi se puncta tatuajul cu ajutorul a două ace. Locul tatuat era legat cu un material textil și era dezlegat și îndepărtat după 10 zile. Pigmentul folosit era negru de fum (derivat din cărbune) iar operațiunea era făcută exclusiv de femei. Se crede că negrul de fum avea valențe purificatoare.

Acest costum roșu este un costum pe care îl purtau aromâncele Grămoștene/Cipani după ce se căsătoreau. Costumul este croit mai larg în față, anticipând perioada în care femeia va fi însărcinată.

De menționat faptul că toate cele trei costume și bijuterii sunt autentice și au peste 100 de ani vechime.

Multumim Societatii Culturale Aromânilor pentru costumele superbe!

Sunt numeroase triburi care în continuare locuiesc în afara societății și respectă moștenirea culturală lăsată de strămoșii lor. Machiajul tribal are o reală importanță pentru aceste triburi pentru că joacă un rol cheie în multe grupuri. Acest machiaj este considerat o adevărată artă a frumuseții și a apartenenței sociale.

Această formă de machiaj, compusă din vopsea sau lut în diferite nuanțe obținute din plante sau flori uscate are mai multe semnificații: poate fi un însemn pentru vânătoare, motive tradiționale sau religioase sau în scopuri militare; poate fi un indicator social care să diferențieze bărbații de femei și membrii diferitelor triburi; poate indica statutul social, transmițând o puternică semnificație culturală.

Când vine vorba de simbolistica acestor desene, varietatea ei este atât de mare încât este aproape imposibil să le definești pe toate, însă o oarecare generalizare se poate face. Majoritatea triburilor îndeplinesc o simplă regulă: cu cât rangul social este mai înalt, cu atât machiajul este mai încărcat și elaborat. Acest lucru este cumva firesc din moment ce machiajul presupune mai multă vopsea, mai mult timp și mai multe mâini pentru a fi realizat. Prin urmare, oamenii încep cu modele simple, în acord cu realizările și statutul lor social: războinici, îngrijitori, șamani și alte roluri specifice triburilor.

La nivel general, cercurile sunt asociate cu fluxul vieții și forță; formele care seamănă cu ochii de obicei reprezintă puterea divină și omniprezența Universului, în timp ce figurile mai stricte și unghiulare, precum pătratul, pot fi asociate cu inteligența.

Fiecare culoare are o semnificație aparte. În această reinterpretare, albastrul este culoarea principală și se referă la pace, calm, încredere și afecțiune.

Această țară a fost descrisă drept o “răscruce etnică” pentru cele aproximativ 250 de grupuri indigene. Sunt trei principale grupuri lingvistice: grupul vorbitorilor Bantu din Sud, grupul oamenilor Sudanic din Nord și grupul celor care vorbesc Bantu parțial în Vest. Prima grupa Bantu include Maka, Ndjem și Duala.

“Kaba Ngondo” este numele rochiei tradiționale purtate de femeile Sawa (sau femeile Duala din grupul Bantu). Această rochie tradițională provine din perioada colonială. Soțiile misionarilor nu se simțeau confortabil să vadă că tinerele servitoare africane erau aproape dezbrăcate în preajma soților lor, așa că au creat aceste veșminte care să le acopere trupurile. În timp, aceste rochii au devenit niște haine stilizate, care au fost adoptate și de alte culturi.

Rochia Kaba Ngondo nu era frumoasă și elegantă; ea avea ca unic scop acoperirea corpului femeii. În ziua de azi, această rochie a devenit un veșmânt onorific pentru femeile respectabile, precum senioarele, reginele și doamnele din elita societății. De asemenea, aceste rochii sunt purtate și de femeile din Camerun și alte țări, și au devenit costumul oficial al femeilor Sawa.

Multe femei de culoare folosesc bijuterii de păr precum mărgele, manșete aurii și lanțuri multicolore pentru a accentua stilul natural sau nevoia de protecție spirituală. Ornamentele de păr au jucat un rol important în Africa de Vest, anume acela de status social. În multe comunități, împletiturile erau purtate pentru a indica statutul marital, social și chiar vârsta. În Camerun și Coasta de Fildeș, înfrumusețarea părului denota apartenența unui trib.

Culturile tribale au îmbogățit părul cu semnificații spirituale și o imensă putere. Ca cea mai elevată parte a corpului, părul a fost considerat puntea pe unde zeii și spiritele ajungeau la suflet. Frizerii și coafezele erau membrii de încredere ai societății, familiei sau prietenilor apropiați, iar prin intermediul lor se consolidau legăturile tribale. Astfel, ritualul de îngrijire deseori dura ore, chiar zile întregi.

Nu în ultimul rând, machiajul a mers și merge în continuare mână-n mână cu hainele și costumele purtate. Culorile sunt vii și puternice pentru că se potrivesc cu nuanța închisă a pielii, ele oricum fiind evidențiate de razele soarelui. Femeile africane abordează acest machiaj, în special în ziua de azi după principiul “chipul unui om este ca o petrecere”.

Turbanele sunt elemente vestimentare tradiționale în multe culturi africane din țările subsahariene. În ciuda dispersării comunităților africane în urma comerțului transatlanticului cu sclavi, a emancipării, a Marii migrații și a globalizării treptate, acest obicei a trecut testul timpului și al spațiului. Turbanul leagă femeile de culoare din Vest de tradiția strămoșilor lor și de cei de peste Atlantic.

În timpul sclaviei, femeile erau obligate să-și acopere capul. Aceste turbane aveau scopuri practice și fereau femeile de insolație, transpirație, păduchi și mizerie. De asemenea erau niște marcaje simbolice care indicau statutul sclavului în ierarhia socială a perioadei respective. Cu timpul, femeile au găsit modalități creative de a trăi cu aceste reguli, iar în locuri din America Centrală, femeile foloseau pliurile în turbanele lor ca moduri de comunicare prin care-și trimiteau mesaje codate una alteia.

Climatul variat din Camerun și existența mai multor religii și cutume sociale au creat diversitate în portul tradițional. În timp ce în Nord, – unde zonele sunt secetoase și majoritatea populației este musulmană – hainele tradiționale sunt lejere și turbanele sunt populare, în Sud – în regiunile forestiere și ploioase – rochiile tradiționale includ modele bogate, țesături brodate și volane.

“Pagne” (cuvânt în limba franceză) este materialul cu care femeile își înfășoară diverse zone ale corpului. Tipul de pânză variază, de la baticuri simple din bumbac până la țesături încărcate brodate din satin pentru ocazii formale. Pagne poate fi folosit în diverse feluri: ca fusta, ca purtător de bebeluși și nu în ultimul rând, ca turban.

Africa este un continent cu o adâncă și puternică diversitate culturală și o expresie unică a identității naționale. Pentru că atâtea națiuni trăiesc în diferite țări iar granițele se rezumă de obicei doar la împărțirea pământului și rareori reprezintă o majoritate națională completă în aceste delimitări geografice, oamenii din Africa au dezvoltat modalități de a-și uni popoarele și de a se defini prin diferențe vizuale; pictatul feței este una dintre cele mai cunoscute modalități.

Machiajul tribal diferă în funcție de rangul unei persoane; cu cât rangul este mai înalt, cu atât machiajul este mai complicat. Mulți încep cu un machiaj simplu (sau tatuaje) și pe măsură ce cresc în ierarhie, mai multe simboluri sunt adăugate, în conformitate cu statutul și realizările acestora.

Machiajul acestei reinterpretări prezintă culoarea mov, care semnifică regalitate, înțelepciune, bogăție și pasiune. Albul, care predomină în acest machiaj exprimă speranță, puritate și lumină.

Naturalețea lor se întreține prin produse pe cât de reduse ca preț, pe atât de valoroase ca efect. Ele folosesc ingrediente tradiționale provenite din Levant (regiune geografică nedefinită precis, care se referă la o mare parte a Orientului Mijlociu la sud de Munții Taurus, mărginită de Marea Mediterană la vest și de Deșertul Arabiei și Mesopotamia superioară la est): ulei de trandafir, migdale, susan negru și cafea turcească.

Femeile din Turcia aleg să își contureze intens ochii și poartă nuanțe vii pe buze, completând costumele puternic colorate. Profunzimea privirii se evidențiază și prin accesoriile regăsite pe tocă.

Kaftanul era purtat de către oamenii de rang înalt în timpul Imperiului Otoman. Decorațiile acestei îmbrăcăminți, ce includ diverse culori, modele, panglici și nasturi indicau nivelul statutului persoanei care o purta.

Începând cu secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea se foloseau textile cu modele largi; de la sfârșitul secolului al XVI-lea până la începutul secolul al XVII-lea, modelele decorative deveneau mai mici și strălucitoare.

Până la a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cele mai prețioase kaftane erau cele cu “yollu” –  cu dungi verticale, cu variate broderii și mici modele (așa-numitele țesături “Selimiye”), cum este kaftanul din această fotografie.

Frumusețea turcoaicelor este una strălucitoare, nativă. Ele înclină mai mult spre produse naturale de baie și piele, și mai puțin spre coafuri rigide și un machiaj încărcat.

Totuși, există un produs de machiaj indispensabil: conturul de ochi. Femeile turcoaice adoră să-și definească ochii ușor înclinați; pentru că au gene asiatice, forma ochilor lor este diferită față de cea a europenilor și a celor din Orientul Mijlociu, drept pentru care accentul machiajului cade pe conturul ochilor cu tuș sau creion negru.

În întâmpinarea acestei înfățișări vine toca, un accesoriu foarte important care se poartă pe cap. Este brodată cu un element din argint solzos numit „çeki” și are un voal numit „neil” sau „bürgü”, iar în unele regiuni, o floare solzoasă este atașată la spate.

Înainte ca toca să apară în societate, femeia trebuia să-și ascundă fața cu un văl care să îi acopere capul, gâtul, pieptul și o parte din chip.

Noaptea de henna (“Kına gecesi”) este o tradiție practicată de mirese înainte de nuntă de secole întregi.

Cultura turcă are mii de tradiții respectate până-n ziua de azi, chiar și-n rândul tinerilor care au dorința de a combina și potrivi tendințele clasice și moderne în conturarea propriului stil.

Cu toate acestea, exista un eveniment pe care aproape toate culturile anatoliene îl au în comun: Noaptea de henna. Anatolia (“Anadolu” în turcă) sau Asia Mică este o regiune a Asiei de Sud-Vest care astăzi corespunde cu partea asiatică a Turciei. Ceremonialul nunții este constituit din două părți: Noaptea de Henna și Prezentarea miresei.

Noaptea de henna, de obicei are loc în ziua înaintea ceremoniei propriu-zise, unde mireasa sărbătorește în avans ziua cununiei cu familia și prietenii. Atmosfera este una de veselie și voie bună, până la un moment dat când femeile locale, prin cântece triste încearcă să smulgă câteva lacrimi miresei. Ca rezultat, acest ritual a devenit o parte integrantă a acestei ceremonii.

Henna frământată cu apă în prealabil este adusă în cameră pe o tavă, ce este împrejmuită cu candele și așezată în mijlocul camerei. Tradiția impune ca înainte de aplicarea hennei să se pună în mâinile miresei bănuți de aur sau argint. Obiceiul este ca o femeie măritată să aplice henna pe o mână iar o fată tânără, nemăritată să aplice pe cealaltă mână. Prima dată henna se aplică pe mâinile miresei după care se distribuie și celorlalte femei. În alte părți ale Turciei prima dată henna se distribuie invitaților și abia după ce ultimul invitat a părăsit camera, henna se aplică pe mâinile și picioarele miresei.

În ziua de azi, viitoarele mirese preferă să poarte cel puțin doua costume în plus pe lângă tradiționalul “bindale” (o mie de flori) – un costum compus din kaftan roșu sau verde, purtat în noaptea de henna. Întrucât costumele sunt foarte strălucitoare, machiajul vine mai delicat, în completarea acestora.

Machiajul din noaptea de henna ar trebui să se concentreze pe ochi cu o paletă de nuanțe burgundy, maro și bineînțeles, nelipsitul auriu.

Multumim Institutului Yunus Emre!

Pe parcursul secolului al XIX-lea puține produse cosmetice erau fabricate în America, așa că femeile se bazau pe rețete care circulau printre prieteni, familie și magazinele femeilor. Folosind aceste rețete într-un mod aproape clandestin, femeile își preparau loțiuni, pudre și săpunuri de față pentru a-și curăța tenul și a-și diminua impuritățile și pistruii.

În anii 1880, antreprenorii au început să-și producă propriile linii de cosmetice care promiteau o înfățișare “naturală” clientelor lor. O parte din aceste companii erau mici; acolo femeile ocupau poziții de conducere și foloseau un distribuitor pionier de la “California Perfume Company”, ulterior redenumit “Avon”.

Până-n anii 1920 era la modă ca femeile, în special cele din mediul urban să poarte machiaj mai puternic și încărcat. Această schimbare reflecta evoluția influenței hollywoodiene, impactul vedetelor de cinema și moda vedetelor și junelor de teatru.

Femeile machiate erau acum percepute ca femei respectabile, chiar și în cazul unui machiaj dramatic (unde purtau mascara, tuș, fard de ochi și rujuri), ca vedetele de cinema.

La acest moment, industria cosmeticelor a cunoscut o creștere majoră. Companiile mici, printre care multe conduse de femei, au fost înlocuite de marile corporații. Modelul afacerilor se schimba: pentru a rămâne pe piață și a obține o distribuire mai mare, aceste companii erau forțate să se angajeze în negocieri strânse cu lanțuri de cosmetice conduse de bărbați. Pentru că femeile erau de obicei excluse din aceste lanțuri, majoritatea patroanelor nu puteau concura.

Cheltuielile pentru cosmetice au crescut dramatic după ce femeile au intrat în câmpul muncii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Tinerele îmbrățișau o “persona” extrem de deschisă și cochetă, machiajul reafirmând o feminitate dusă chiar până la ostentație. Reclamele companiilor cosmetice și companiile de recrutare în timpului războiului subliniau dubla responsabilitate a femeii: cea de susținere a efortului în plin război și cea de întreținere a feminității prin intermediul machiajului.

Machiajul, în special rujul, au devenit componente esențiale în imaginea feminității americane: atât de esențiale încât guvernul federal american și-a retras imediat restricțiile vis-a-vis de producerea cosmeticelor astfel încât să încurajeze folosirea machiajului. Așa cum a scris Kathy Peiss (istorică americană și profesoară la Universitatea din Pennsylvania) în cartea “Hope in a Jar: The Making of America’s Beauty Culture”, machiajul ajunsese “o afirmare a identității naționale americane”.

Pentru că fiecare decadă a reprezentat un alt curent în materie de modă și în special machiaj, am ales reinterpretarea femeii americane a anilor ’50.

Atunci când te uiți în spate la istoria machiajului, realizezi că a fost străbătută o cale lungă atât în privința machiajului, cât și în ceea ce privește atitudinea față de el.

Această reinterpretare a anilor ’60 a fost un punct de referință în istoria machiajului în America. Machiajul anilor ’60 era la capătul ambelor extreme: de la înfățișarea total naturală abordată de brigada hippie până la ochii machiați dramatic cu negru și alb, în stilul modernist “high-fashion”.

Decada anilor ’60 a fost orientată spre tineret; generația “baby bloomers” se maturiza și își asuma această decadă ca fiind a lor. Blushul pastel și delicat a fost popular – așa a apărut reclama Revlon în 1964. A fost pentru prima oară când blushul era pur și subtil, menit să redea o strălucire naturală. Înainte, blushul roșu era în vogă, asigurând declarația unui machiaj mai vizibil, chiar evident. Acum, folosind o perie, era aplicat pe tâmple, pe linia părului, bărbie și obraji pentru o definire mai caldă a trăsăturilor.

In anii ’60, “Covergirl” a introdus pentru prima dată în Statele Unite ritualul de îngrijire a pielii în machiaj: compania a produs fondul de ten, pudra pulbere și blushul făcute din ingrediente din crema de față “Noxzema”, precum uleiul de măsline și uleiul de eucalipt. Până în 1968, CoverGirl denumea această inovație “clean make-up” (machiaj curat), folosind produse medicale care aduceau finisaje naturale și proaspete pentru îngrijirea pielii.

Tușul de ochi era de asemenea în vogă, ca o continuare a anilor ’50. Acesta era în formă de creion sau în formă lichidă, în diverse culori. În absența unui tuș, rimelul întărit era un substitut potrivit.

Începutul anilor ’60 a fost o continuare a anilor ’50 în materie de modă și machiaj. Asta presupunea: o linie de tuș “aruncată” pe linia superioară a ochiului, fard mat de ochi (în nuanțe de griuri, verde și albastru), un blush discret și rujuri pornind de la nuanțe de maro și roșu, până la nuanțe pastelate și de roz.

Această înfățișare devenise laitmotivul tinerelor în călătoria redefinirii feminității, creându-se acel “baby doll face look”.

De la trupa Spice Girls, Madonna și era MTV până la cerceii colorați masivi sau lipiți direct pe piele, anii ’90 au reprezentat decada care a declamat frumusețea “cool”. De la supermodelele prețioase, “glam” la înfățișarea intenționat neîngrijită, completată cu umbrele fumurii la ochi, această decadă a lansat niște tendințe manifest.

Fardul albastru a fost poate cel mai popular machiaj în anii ’90. Nuanțele vii ale pleoapelor au fost, cum s-ar spune, “ultimul răcnet”. Fardul metalic care strălucea în lumina reflectoarelor împreună cu doza puternică de culoare, în special cea albastră au reprezentat tendința principală.

Cum moda anilor ’80 începea să pălească, “grunge”-ul anilor ’90 prelua terenul (“grunge” – subgen al rock-ului alternativ; noroi, murdărie). Această înfățișare taioasă, pe muchie de cuțit investea femeia cu o atitudine mai dominatoare și capricioasă.

Nu în ultimul rând, părul în degradé a fost fără îndoială printre cele mai de succes tendințe ale anilor ’90. Ceea ce este interesant este faptul că toată această modă a revenit, rezultând nevoia femeii de a reapela la curaj, rebeliune și extravaganță.

Nuredin Imbram (filozof, sociolog, publicist și profesor universitar de origine turco-tătară) a scris un studiu – “Repere istorice și culturale ale conviețuirii interetnice și interconfesionale în Dobrogea – ținut românesc” – care tratează subiectul identității etno-lingvistice, religioase și culturale a turcilor și turco-tătarilor din Dobrogea, creionând și modul lor de viață bazat pe înțelegere și respect cu celelalte etnii și cu românii majoritari: “O Dobroge multietnică și multiconfesională, la un moment dat cu circa 20 de etnii inclusiv grupuri exotice de indieni, perși, arabi [….] Tătarii și turcii Dobrogei și-au făurit, păstrat și dezvoltat identitatea etno-lingvistică, confesională și culturală, fiind o pată de frumusețe, culoare și lumină, de valori morale și de relief cultural în marca existențială românească.” ( Akademos 4/2018, pagina 96)

Dobrogea a fost populată între secolele XV-XIX (1420-1877) de către turcii și tătarii musulmani: “Despre istoria și locuitorii Dobrogei, despre colonizarea cu populația tătară și turcă, în perioada 1400-1800, datele sunt puține și ele se referă mai ales la lungul șir de războaie ruso-turco-române și urmările lor. Cum spune Dr. Paul Traeger: “până în secolul al XVIII-lea Dobrogea este învăluită într-o ceață densă” “. (Akademos 4/2018, pagina 97)

“Tătarii și turcii zilelor noastre [….] nu sunt doar grupuri etnice, simple comunități sau minorități, ci sunt minorități naționale pentru că au o istorie comună de secole, un spațiu geografic comun – Balcanii și Europa -, au valori comune și un viitor comun cu poporul român”.

În cartea “Identitatea culturală a comunității turce din Dobrogea – între tradiție și modernitate”, scrisă de vicepreședintele Comisiei de Cultură a UDTR (Uniunea Democrată Turcă din România) Melek Osman, se face o detaliată comparație între tradițiile turcilor și ale românilor și o analiză a numeroaselor asemănări între obiceiurile celor două culturi: “În Dobrogea există o îmbinare a bogatelor tradiții ale turcilor de origine anatoliană și a celor de origine crimeeană, iar în spațiul dobrogean s-a format un tip comun de cultură, ceea ce numim astăzi “cultura pontică” “.

Această reinterpretare a femeii turcoaice din Dobrogea prezintă în prim-plan podoabele capilare. “Marama” (în turcă “mahrama”) este un văl de pânză foarte subțire, de bumbac sau de borangic (brodat), cu care se imbrobodesc femeile, lăsându-i capetele să atârne pe spate, până aproape de pământ. În completarea acestei înfățișări vine toca (cu paiete, mărgele și bănuți) iar machiajul este unul discret, pentru că, pe vremuri, turcoaicele (în special cele de la țară) apelau la remedii naturale și tratamente bazate pe plante, condimente și cafea.

Viața spirituală în Dobrogea a capătat culorile unui curcubeu datorită diversității populației, a limbii, a religiei și nu în ultimul rând, a culturii. Comunitatea musulmană a prins viață în Dobrogea pentru prima dată în zona Babadag, ca apoi să se dezvolte în timpul Imperiului Otoman.

Ionuț Cojocaru, doctor în istorie cu o teză despre relațiile româno-turce în perioada interbelică povestește în articolul “Turco-tătarii din Dobrogea în sec XX” o imagine parcă ruptă dintr-un film vechi, învăluit în mister și umor: “În 1904 la Cernavodă, regina Elisabeta se întâlnește la bordul vasului cu câteva femei de origine turcă. Regina relatează că acestea înainte de a se urca la bordul vasului au pus o condiție, și anume să nu fie niciun bărbat pe aproape. După ce au intrat în salon, “acestea și-au lepădat valul și stăteau înaintea mea în hainele cele mai frumoase. Erau îmbrăcate în catifea roșie cusută cu mult aur și în mătase de culoare verde și albastră să te minunezi; erau cu giuvaere bogate, mai ales cu salbe de aur, de bani frumoși și poate foarte vechi. Coadele lor vopsite cu henna atârnau pe spate și erau legate la cap cu tulpane  fine, de care atârnau cusături drăgălașe și firfirici”.

Frumusețea turcoaicelor din Dobrogea este strâns legată de remediile naturale, printre ele aflându-se și nămolul. Cunoscut pentru proprietățile sale terapeutice și cu efecte benefice pentru sănătatea și revigorarea pielii, acest tratament datează încă din Egiptul Antic, fiind ulterior recunoscut în întreaga lume. Cel mai mare loc salin din România, unde nămolul și apele lacului se utilizează pentru calitățile lor balneoterapeutice (începând din secolul al XIX-lea) este Lacul Techirghiol, care în denumirea sa turcească “Tekirgöl” se traduce prin “lacul barbunului”.

Există un mit conform căruia un turc în vârstă, olog şi aproape orb a ajuns la un moment dat, împreună cu măgarul său, pe malul unui lac. Animalul, bolnav și cu multe răni deschise pe corp s-a împotmolit în nămol, iar stăpânul său a trebuit să intre după el să-l salveze.

Finalul poveştii a condus practic la crearea uneia dintre cele mai frumoase staţiuni balneare din Europa: stăpânul şi măgarul său au reuşit să iasă din lac vindecați, nămolul reușind să închidă toate rănile de pe corpul animalului. De asemenea, bătrânul Techir și-a recăpătat vederea și a început să meargă din nou. Acesta a devenit întemeietorul aşezării și și-a dat numele lacului (Techir – ghiol), statuia lui putând fi admirată în centrul stațiunii.

Kurban Bayramı este Sărbătoarea Sacrificiului, una dintre cele mai mari sărbători din calendarul islamic.

Aceasta durează patru zile și comemorează gestul de sacrificiu al Profetului Ibrahim (Abraham pentru iudeo-creștini), care a fost pus să aleagă între dragostea pentru fiul său Ismael și devotamentul și adorația față de Dumnezeu. Acesta îl alege pe Dumnezeu și își exprimă supunerea și credința necondiționată, fiind pregătit să-și sacrifice fiul; Dumnezeu îi vede determinarea de neclintit și îl trimite pe Arhanghelul Gabriel cu un berbec pe altarul sacrificiului. Astfel, lama cuțitului taie gâtul animalului și nu pe cel al fiului său, ziua aceasta fiind celebrată de lumea musulmană ca “Sărbătoarea Sacrificiului”.

Conform tradițiilor ce vin în întâmpinarea acestei sărbători, cei mici și femeile sunt însemnați pe frunte cu o amprentă din sângele berbecului sacrificat. Acest însemn – “benghi” în turcă – este simbolul evlaviei și este interpretat și ca o formă de protecție împotriva deochiului; după, femeile pregătesc o tochitură “kavurma” și o împart rudelor, oamenilor nevoiași și familiei.

În general, franțuzoaicele nu se bazează pe machiaj pentru a-și schimba înfățișarea; în schimb preferă să-și evidențieze trăsăturile într-un mod cât mai discret și deseori natural.

O regulă de aur este ca machiajul să îndrepte atenția privitorului spre o singură trăsătură. Este de preferat ca accentul să cadă pe o trăsătură favorită în detrimentul unui machiaj încărcat, motiv pentru care de cele mai multe ori se face alegerea între conturarea buzelor cu un ruj roșu și aplicarea unui fard dramatic la ochi.

Rujul roșu este semnătura machiajului franțuzesc: adaugă un strop de “je ne sais quoi” și poate fi purtat atât într-un context lejer, cât și la ocazii speciale, festive.

Există ceva ce le face pe franțuzoaice să arate fără cusur și cu minim efort depus. Probabil acest lucru se datorează faptului că femeile (în special cele pariziene) nu caută perfecțiunea sau o transformare radicală a trăsăturilor prin intermediul machiajului.

În anii ’60, tușul negru aplicat pe pleoapa superioară era tendința principală în moda franceză. Actrițe precum Brigitte Bardot și Catherine Deneuve pot fi amintite pentru ochii de felină redați de tușul negru “aruncat” nonșalant pe pleoapa superioară a ochiului, oferind eleganța și rafinamentul unui chip parcă rupt din filmele lui François Truffaut din anii ’50-’60.

Bineînțeles, rujul roșu a fost și este un accesoriu indispensabil, regăsit în poșeta oricărei franțuzoaice, stârnind acea fascinație și curiozitate inexplicabilă privitorului.

Franțuzoaicele sunt la înălțimea eleganței și sunt cunoscute pentru abilitățile sale de a lansa moda atât din punct de vedere vestimentar, cât și în materie de machiaj. Exemplul perfect de machiaj minimal, fără cusur și ten radiant este ținta franțuzoaicelor. Acest machiaj “inexistent” este inspirația franțuzoaicelor pentru o înfățișare care lasă impresia unui efort minim, chiar invizibil.

Curățarea tenului este literă de lege în rutina de înfrumusețare. Make-up artiștii susțin acest ritual prin următoarea idee: “Pielea reprezintă 50% din machiaj”; așadar, această regula de aur se aplică atât înaintea machiajului, cât și în procesul demachierii. Acest ritual este completat de un stil de viață sănătos și echilibrat, susținut în mod public și de Vanessa Paradis: “Somn, apă și distracție”.

De asemenea, încă un argument care întărește această lege nescrisă este nevoia femeilor de a avea o piele cât mai curată și radiantă tocmai pentru a nu apela la un machiaj încărcat, care să mascheze impuritățile și imperfecțiunile.

O alta regulă după care se ghidează franțuzoaicele este atragerea luminii asupra chipului. Pentru ele, conturarea feței nu face parte din ritualul lor de înfrumusețare, ci din contră, este un artificiu ușor înfricoșător pentru că modifică fizionomia feței. În schimb, acestea adaugă iluminator care absoarbe lumina pe obraji, pe arcul lui Cupidon și oferă prospețime feței.

Așadar, filozofia după care se ghidează franțuzoaicele în materie de modă și machiaj este “less is more”, unde atenția principală se îndreaptă spre autenticitate și naturalețe, și nu pe modificarea trăsăturilor și mascarea defectelor. Acest mod de gândire îndeamnă femeia să-și găsească propriul stil, care să se potrivească chipului său și nu invers.

Oamenii în această perioadă erau nevoiți să se descurce cu ce puteau găsi în mediul înconjurător; așadar, egiptenii apelau la resursele naturale pentru a-și crea cosmeticele.

În 4000 î.e.n., egiptenii foloseau diverse materiale și resurse pentru a-și crea machiajul: malahitul – un minereu din cupru din care se obținea culoarea verde (una dintre favoritele la acea vreme) pentru machiajul ochiului; cărbunele – folosit pentru a desena liniile groase la ochi, dându-le o formă migdalată; ocru roșu – folosit ca ruj și henna – ritual răspândit prin care mâinile și picioarele erau desenate și pătate.

În cei peste 3000 de ani de experiență și practică în crearea produselor cosmetice, regalitatea, aristocrația și clasa mijlocie au îmbrățișat cu totul cosmeticele, făcându-le parte integrantă în viețile lor. Comercianții greci care vizitau Egiptul în jurul anului 1000 î.e.n. rămâneau uimiți de moda care circula în locurile publice: aproape toată lumea purta machiaj, în cantități considerabile. Un lucru foarte interesant este faptul că până ce și statuile zeilor și figurile umane din decorațiile clădirilor publice aveau machiaj. Acest fapt demonstrează importanța machiajului, care depășea statutul de simplu produs de înfrumusețare și primea semnificația unui dar divin.

Preoții care păzeau rețetele secrete se luptau cu acei comercianți egipteni care împărtășeau aceste rețete culturilor vecine. Prima descoperire arheologică în ceea ce privește existența machiajului a fost în jurul anului 3100 î.e.n. – o paletă folosită pentru a macina și amesteca ingredientele cosmeticelor, însă mai multe artefacte au fost descoperite după 1500 î.e.n. Una dintre aceste descoperiri a fost în coșciugul faraonului Tutmes al III-lea, unde s-au găsit elemente cosmetice; printre borcanele salvate s-a descoperit unul care conținea un ulei special ce înlătura machiajul de pe față.

În Egiptul Antic, scarabeul – “Scarabaeus sacer” în latină – a fost simbolul zeului Khepri, zeul soarelui. Motivul pentru care s-a făcut această asociere este probabil din cauza faptului că egiptenii credeau că soarele este rostogolit pe cer de scarabei, așa cum sunt rostogoliți și gogoșile de bălegar. Cum soarele este prezent ziua și seara dispare, asa s-a născut această analogie – de la faptul că în lunile de primăvară scarabeul sacru este activ ziua, iar noaptea se ascunde în galerii.

Misterele Egiptului Antic sunt vaste, însă trucurile lor în ceea ce privește frumusețea nu mai sunt un secret. Machiajul ar putea fi privit ca un fenomen modern, unul care s-a transformat într-o imensă industrie, însă cosmeticele erau în egală măsură importante și în perioada Egiptului Antic.  Încă de la începutul imperiului, bărbații și femeile din toate clasele sociale foloseau tuș negru, fard de ochi, strugurel și ruj.

Egiptenii nu foloseau machiajul numai pentru înfrumusețarea chipului; cosmeticele aveau de asemenea și întrebuințări practice, funcții ritualice și etalarea unor simboluri. Totuși, rutina de înfrumusețare era luată în serios: denumirea artiștilor care machiau în scrierea hieroglifică vine de la rădăcina cuvântului “sesh”, care înseamnă a scrie sau a grava; acest lucru sugera importanța unui real talent în aplicarea cărbunelui sau al rujului pe chipul uman.

Cele mai rafinate ritualuri erau adoptate de către femeile bogate, iar înaintea aplicării machiajului, acestea își curățau pielea: se exfoliau cu sare din Marea Moartă sau în băi cu lapte și își făceau măști de față din miere și lapte.

După acest proces de curățare, servitorul îi aducea femeii ingredientele și ustensilele necesare creării și aplicării machiajului. Aceste aparate, containere și aplicatoare erau în sine niște obiecte de artă care comunicau statutul social. În borcanele de calcit se țineau unguentele și parfumurile, iar în containerele făcute din sticlă, aur sau pietre semiprețioase se țineau fardul de ochi și uleiurile esențiale. Paletele din aleurit (rocă cu o textură intermediară între nisip și argilă) erau folosite pentru a sfărâma materialele pentru obținerea tușului și fardului de ochi.

Această paletă avea în interior sculptat simboluri ce semănau cu animale, zeități și femei tinere. Aceste simboluri reprezintă renașterea și regenerarea iar procesul de măcinare a pigmenților pe o paletă cu animale sculptate garanta purtătorului abilități speciale, mai exact acelea de a întrece forța animalului. Servitorul făcea fardul de ochi dintr-o combinație de pudră de malahit cu grăsime animală sau uleiuri vegetale; după, cu un băț lung din fildeș (cel mai probabil gravat cu imaginea zeiței Hathor) întindea bogatul pigment verde pe pleoapa ochiului, iar la final aplica o linie groasă de tuș negru în jurul ochilor.

Această parte a rutinei avea o însemnătate mai puternică decât cea de înfrumusețare a chipului. Acest tuș negru era folosit de ambele sexe din toate clasele sociale pentru a proteja ochiul de razele agresive ale soarelui deșertic. Cuvântul pentru paleta de machiaj derivă din cuvântul “a proteja”, o trimitere la abilitățile sale de apărare împotriva luminii soarelui sau al “ochiului malefic”.

Ultimul pas în procesul de machiere era rujul roșu. Pentru obținerea acestuia se amesteca ocru cu grăsime animală sau uleiuri vegetale, deși Cleopatra era renumită pentru strivirea gândacilor pentru obținerea nuanței perfecte. Aceste amestecuri erau extrem de toxice iar deseori erau combinate cu iod și brom, rezultatul ducând la psihoze, convulsii și chiar moartea. Se spune ca de aici s-a născut și ideea de “sărutul morții”.

Cosmeticele au fost folosite încă din perioada Egiptului Predinastic (circa 6000 î.e.n – circa 3150 î.e.n) până în perioada cuceririi romane (30 î.e.n – 646 e.n). Atât femeile cât și bărbații din toate păturile sociale foloseau cosmetice, deși în mod evident, produsele de calitate superioară erau cumpărate de cei bogați. Aceste cosmetice erau fabricate în condiții foarte bune și vândute în piață, în timp ce produsele de calitate mai slabă erau făcute acasă.

Egiptenii foloseau de cele mai multe ori “galena” (sulfură naturală de plumb) și pudră de malahit (un mineral verde) pentru fardul de ochi. Din galenă se obținea o vopsea neagră ce proteja ochiul de razele soarelui, în timp ce pudra de malahit îi dădea o formă mai mare. Ambele erau aplicate cu bețe din fildeș, lemn sau metal.

Negrul era aplicat în jurul ochiului, dându-i binecunoscuta formă migdalată. De asemenea, galena putea fi aplicată și pe sprâncene și gene pentru un plus de definire a privirii. Pigmentul verde era aplicat pe toată pleoapa superioară și pe osul frunții. Deși stilul machiajului se schimba în timp, negru și verde erau semnătura Egiptului Antic în materie de machiaj.

Motivele aplicării machiajului în viața de zi cu zi erau multiple, printre care și cele profilactice și de protecție spirituală. Atât bărbații cât și femeile participau la acest ritual elaborat din diferite considerente: să imite zeii, să-și protejeze ochii și pielea de razele soarelui (se credea că acest cărbune negru alunga muștele și ținea la distanță infecțiile la ochi) și să se apere de ochiul malefic (ochiul nemachiat era considerat vulnerabil în fața celui malefic). Drept urmare, machiajul a devenit o sursă de putere personală.

Ocrul roșu era folosit în mod obișnuit atât pentru buze, cât și pentru obraji. Crearea acestei pudre începea cu extracția argilei colorate în mod natural (oxid de fier hidratat/monohidrat) din pământ, înainte ca ea să fie spălată ca să se separe nisipul de ocru. După, era lăsată să se usuce la soare ca să prindă o culoare mai vie; câteodată era lăsată să ardă ca să capete nuanțe mai intense.

După ce pigmentul era creat, acesta era amestecat cu apă pentru o textură mai moale. Din această combinație se realiza un colorant pe care egiptenii îl aplicau pe pomeți, folosind o perie uda din lemn.

Chiar dacă rezultatul estetic era un factor decisiv, ocrul roșu avea și alte proprietăți. Oamenii din această perioadă foloseau acest colorant ca să se protejeze; trăind într-un climat deșertic, pielea era expusă unor treceri agresive de temperatură și unor raze puternice de soare. Așadar, aplicarea regulată oferea o protecție zilnică a pielii.

Potrivit majorității cercetătorilor și cărturarilor, istoria Egiptului modern datează de la începutul domniei lui Muhammad Ali (comandant militar albanez al armatei otomane) în 1805. Până la începutul domniei sale, Egiptul a fost din 1517 sub puterea Imperiului Otoman, unde istoria primului Egipt otoman era o competiție pentru putere între mameluci și reprezentanții sultanului otoman.

În timp, Egiptul a cunoscut multe perioade tumultoase, printre care cucerirea acestuia de către Napoleon Bonaparte și ocupația franceză în 1798 și înfrângerea armatei turcești și preluarea puterii de către Muhammad Ali în 1805. Din acest motiv, definiția istoriei moderne a Egiptului a variat în conformitate cu diferitele definiții ale modernității, iar unii cărturari o datează încă din 1517.

Egiptul a intrat în componența Imperiului turc în 1517 și a făcut parte din acesta până la începutul Primului Război Mondial, în 1914. Dominația otomană poate fi împărțită în câteva epoci: 1. Instaurarea dominației otomane 2. Dinastia Muhammad Ali Pasha (1805-1867) 3. Hedivatul Egiptului (1867-1914) 4. Sultanatul Egiptului (1914-1922) 5. Regatul Egiptului (1922-1953).

Comparând stilul modern cu cel din Egiptul Antic, se pot observa multe similarități. Fie că este vorba de îmbrăcăminte, bijuterii, coafuri sau machiaj, influența Egiptului Antic poate fi regăsită în moda zilelor noastre.

De la papirus până la mormintele din aur, Egiptul Antic a lăsat o moștenire impresionantă. Și în ziua de azi femeile egiptene folosesc tușul negru făcut din cărbune (o variantă modernizată), ca un simbol spiritual. În Africa de Nord este încă popular ca femeile să se machieze din motive spirituale. Interesant de menționat este că turiștii cumpăra acest tuș ca un suvenir autentic și ca o contribuție la tradițiile și cultura unei dinastii antice.

Diversitatea genelor egiptene este una vastă: multe femei au origini turcești, arabe sau egiptene antice; prin urmare există numeroase nuanțe ale pielii, trăsături și tipuri de păr.

Deși 90% dintre egipteni sunt musulmani, o ținută în acord cu regulile religiei nu este obligatorie. În ciuda acestui lucru, foarte multe femei aleg să-și acopere corpul în totalitate, multe dintre ele purtând “hijab” – veșmânt ce acoperă capul și gâtul, ca în această fotografie sau “niquab” – veșmânt ce acoperă capul și fața, mai puțin ochii. Totuși, nu este ceva ieșit din comun ca femeile să se expună și să umble fără acest văl.

Pentru că egiptenii trăiesc într-un climat deșertic, îmbrăcămintea lor este una subțire și largă, tocmai pentru a face față căldurii. “Jalabiya” este un veșmânt tradițional egiptean, originar din Valea Nilului. Această îmbrăcăminte este o rochie lungă și largă, făcută de cele mai multe ori din bumbac. Vara se poartă jalabiya albă iar pe timpul iernii se poartă modele mai groase, în diferite culori: gri, verde închis, albastru și nuanțe măslinii, împreună cu văluri colorate. De asemenea, femeile poartă cămăși largi și lungi, în diverse culori, din mătase sau satin.

Femeile egiptene apreciază bijuteriile elegante și aurul – “dahab”. Cleopatra rămâne exemplul perfect pentru această înclinație evidentă către ornamente aurite, mărgele și pietre prețioase.

Pentru că majoritatea chipurilor sunt acoperite, machiajul femeilor pune cel mai mare accent pe ochi, unde culorile fardurilor sunt vii și strălucitoare iar tușul negru în straturi groase este nelipsit.

La începutul secolului al XX-lea femeile egiptene au început să devină vocale și să ia parte la manifestații politice împotriva practicilor coloniale britanice. În timpul revoluției din 1919, printre participanții activi au fost și femeile, care cereau eliberarea Egiptului. În ciuda acestor acte, femeile nu aveau aceleași drepturi ca bărbații; drept urmare, acestea au început să constituie diverse organizații feministe, printre care și Uniunea Feministă din Egipt, înființată de Huda Sha’arawi în 1923.

Huda Sha’arawi este conducătorul mișcării feministe din Egipt. Pentru că la acea vreme femeile obișnuiau să fie închise în casă sau izolate în harem, Huda, revoltată din cauza acestor restricții, a reușit împreună cu un grup mare de femei să înființeze o societate pentru ajutorarea femeilor egiptene și să deschidă o școală de fete care punea accentul pe predarea unor subiecte academice, și nu pe dezvoltarea unor abilități practice și casnice.

De asemenea, Huda a ajutat la organizarea serviciului social pentru femei “Mabarrat Muhammad Ali” în 1909 și la înființarea Uniunii Femeilor Educate din Egipt în 1914. În același an a călătorit pentru prima oară în Europa.

Sha’arawi a hotărât să nu mai poarte vălul în public după moartea soțului ei în 1922, iar în următorii zece ani, din ce în ce mai puține femei au început să poarte văl. După întoarcerea sa de la Congresul Alianței Femeilor Sufragete din Roma, Huda și-a scos pentru prima oară vălul în public, având un impact de proporții neașteptate.

În urma acestor evenimente, femeile egiptene din ziua de azi au dreptul de a-și asuma propriile alegeri cu privire la respectarea regulilor și cutumelor. Această reinterpretare a femeii moderne egiptene prezintă o înfățișare elegantă și sclipitoare la propriu. Bijuteriile din aur – “dahab” sunt preferatele femeilor egiptene iar machiajul este unul îndrăzneț, strălucitor și feminin.

Dora d’Istria, o scriitoare franțuzoaică și-a consemnat uimirea față de eleganța naturală de origine română din Ardeal: “[….] Româncele, ca toate femeile latine, au un simțământ înnăscut de eleganță și se îmbracă, în genere, cu o cochetărie ingenioasă. În Transilvania [….] își pun în păr flori, monede sau pene de păun și câteodată pe frunte o diademă pe care strălucesc mărgele și hurmuzuri.”

Se știe că româncele și în special țărăncuțele nu apelau la un machiaj strident și încărcat, mergând pe o înfățișare naturală, “cu bujori în obrăjori”. Ca să obțină această pată de culoare, femeile obișnuiau să-și ciupească obrajii și să se spele pe față cu apă proaspătă și rece.

De asemenea, manichiura era făcută într-un mod simplu, unde mâinile erau băgate într-un bol cu ulei de măsline cald amestecat cu ulei din vitamina A.

Femeile române au cunoscut o adevărată evoluție în secolul al XIX-lea; la mijlocul secolului numeroase mărturii indicau o cizelare evidentă a femeii române, devenind mai educate și elegante.

Conform lucrării “Despre femei și istoria lor în România”, de Alin Ciupală, François Recordon, un elvețian educat a ajuns în Țările Române la începutul secolului al XIX-lea, aducând laude la adresa țărăncuțelor române: “Spune că acestea aveau trăsături gingașe, erau deosebit de frumoase și mai ales erau deosebit de harnice. Ceea ce îl impresionează cel mai mult este duioșia față de copii și creșterea sănătoasă oferită, ca și iubirea deosebită pentru soți, lucruri pe cale de dispariție, preciza elvețianul, în Occident sau în societatea înaltă.” (Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Historia)

În materie de cosmetice, româncele preferă plantele. Acestea își prepară cu drag măștile faciale și de păr acasă, folosindu-se de resursele naturale aflate în perimetrul apropiat: păduri, câmpii și grădini. Printr-un complex de minerale, hormoni naturali, uleiuri esențiale și vitamine – complex regăsit în ierburi, fructe și legume – metabolismul este accelerat iar pielea devine mai netedă și elastică, iar părul este mai bogat și strălucitor.

De-a lungul timpului mulți ambasadori, călători, scriitori și intelectuali au vizitat sau au stat în Principatele Române și Moldova. Numeroase consemnări s-au făcut, regăsindu-se și însemnări despre românce, în care frumusețea și eleganța erau apreciate și elogiate.

Un autor francez din secolul al XVII-lea, I. L. Carra, a vizitat Moldova și Țara Românească și și-a exprimat gândurile, fiind plăcut impresionat: “Femeile moldovene și române sunt în general destul de frumoase. Ele au pelea albă însă pielița cam palidă. Printre ele se găsesc prea puține blonde, dar o mare mulțime de brunete deschise, cu ochiul negru și strălucios.” (“Despre femei și istoria lor în România” de Alin Ciupală, Historia)

Ca orice om, și românii se confruntau cu diverse boli și provocări medicale, care, în secolele trecute erau tratate cu ajutorul unor leacuri (“băbești”, cum sunt cunoscute în ziua de azi) și chiar ciudate. Acestea sunt regăsite în unul dintre cele mai vechi manuscrise ce datează din 1740 – “Medicina și farmacia în trecutul românesc”.

“Când te mănâncă ochii: șofran și trandafir frământat ca faina, se mestecă și se pune la ochi”; “Când doare gura: trandafir uscat și ars, să-l faci fărină, presari dinții. Sau: popitnic (buruiană) se fierbe cu vin și se ține în gură”; “Pentru căderea părului: albină de roiul întâi și unt  de capră neagră, să pisezi albina și să amesteci cu untul, apoi să se ungă capul”.

natural înseamnă compatibil cu pielea, fără parabeni și fără conservanți. Acest machiaj natural este completat de costume extrem de elaborate și colorate, croșetate cu migală și măiestrie din cele mai alese materiale naturale.

Ionuț Erzian – etnograf, culegător de folclor, balerin si coregraf explică elementele acestui port popular din zona etnofolclorică Bistrița-Năsăud: “Ia este caracterizată printr-un guler tip colțunași, croșetat din dantelă, ca și manșetele. Mânecile tip clopot se strâng la jumatatea antebrațului cu șnur. Pieptarul (vesta) este din catifea de culoare albastru închis sau negru, cu aplicații din mărgele sau broderie a ochiului de păun, în paleta cromatică vie: galben, albastru, roșu sau verde. Poarta pe cap un batic negru din pânză, cu ciucuri din mătase și este strâns în spate, specific zonei. Portul popular este întregit de brâul din catifea neagră, ca și fota cu aceeași paletă cromatică, orientate orizontal.”

Generațiile mai străvechi apelau la tot felul de remedii și tratamente naturale: își spălau chipul cu apă de ploaie și părul cu săpun de casă pentru sănătatea și strălucirea podoabei capilare, iar pentru piele foloseau băi de abur, măști cu bicarbonat de sodiu, mălai și o cremă de plante cu museţel. Acest port popular din zona etnofolclorică Argeș prezintă un costum foarte colorat, concentrat pe detalii cromatice și inserții simbolice. Ionuț Erzian – etnograf, culegător de folclor, balerin și coregraf explică elementele acestui port popular din zona etnofolclorică Argeș: “Ia este din pânză de culoare albă cu inserții în cromatică vie, preponderent roșu și este strânsă la baza gâtului; mânecile tip clopot sunt strânse la jumătatea antebrațului cu o cromatică specifică la mâneci.

Poala (fusta) este de culoare albă, care la bază are cromatica în ton cu ia. Fota față – spate este de culoare roșie, din textură tip mătase, cu o cromatică centrală de culoare albă; brâul, tot din mătase, cu întăritură are o cromatică pe romb de culoare albă. Deasupra, femeile poartă zeghe (haină țărănească), atât în zona Olteniei cât și a Munteniei, din postav subțire cu broderie de culoare negru cu roșu. Marginile sunt încadrate de catifea de culoare neagră.”

Româncele au păstrat tradiția și au dus mai departe darul și curiozitatea de a descoperi leacuri uimitoare și adevărate remedii pentru trup și suflet. Dupa cel de-al Doilea Război Mondial s-a născut un mic laborator pe nume “Mol – Mos” la Cluj, ce producea pudră pentru copii și apă de colonie. În 1949 laboratorul a fost naționalizat și a început producția de cosmetice și noi produse de îngrijire personală: creme, rujuri și uleiuri de păr.

“Adevăratul boom a fost undeva prin anii ’60, când partidul comunist a luat decizia că ţara avea nevoie pe partea de cosmetică de fabrica «cea mai mare, cea mai puternică din lume», care să intre în competiţie cu marile concerne din vestul Europei.” (Adina Vlad, Historia)

După 1960 acest laborator s-a dezvoltat puternic, în special datorită invenției doamnei prof. dr. Ana Aslan – crema Gerovital. Acesta a devenit primul producător de creme anti-îmbătrânire din lume, având un succes neașteptat și o viață foarte lungă.

Costumul prezentat provine din Hunedoara, zonă cu o tradiție la fel de bine păstrată ca cea a cosmeticelor și tratamentelor naturiste. Ionuț Erzian explică elementele portului popular din zona etnofolclorică Orăștie – Hunedoara: “Ia este albă, cu o cromatică de culoare neagră, strânsă la baza gâtului, cu șnur și fără guler; pe piept cromatica neagră se întinde și pe mâneci, tot tip clopot, care se strâng la jumătatea antebrațului cu șnur. Pieptarul din catifea neagră are inserții de culoare aurie, în forma crenguței de brad.

La gât poartă podoabe tradiționale – “lătițar” (regionalism – colan de mărgele mărunte) tip colțunași, în cromatica alb și negru.” Multumim Ionuț Erzian pentru frumoasele costume!

În comunitățile tradiționale, femeile rome poartă fuste lungi colorate, salbe de aur la gât și panglici cu monede “Franc Iosif” (împărat al Austriei) împletite în păr (numite “dikhlo”).

Machiajul cu negru intens, ca de tăciune dă ochilor acea văpaie mistică a focului și acea forță caracteristică acestui neam.

În comunitățile tradiționale femeile poartă fuste lungi, colorate, florale și salbe de aur la gât. Purtatul aurului la gât și în păr reprezintă un obicei vechi, păstrat încă din perioada în care romii nomazi nu aveau locuri ferite și păzite în care să-și păstreze averea, iar cea mai sigură variantă era s-o poarte cu ei tot timpul.

Rudolf Moca, actor, regizor și Președintele Asociației “Romo Sapiens” din Târgu Mureș explică simbolistica portului femeii rome: “În total sunt 41 de neamuri [….] Opoziția pur-impur și cum se traduce în purtatul hainelor “Romanipen” – arhetip al identității culturale a romilor, este o întreagă filozofie de viață care se bazează pe opoziția “Pur – Impur” – “Uzo – Maxime”. Romii au obligația de a respecta regulile purității educându-și copii, tinerii și adolescenții în “simțul rușinii” – “Lajaipe”. Se pornește de la ideea conform căreia corpul uman este considerat pur de la brâu în sus și impur de la brâu în jos. De aceea femeile poartă fuste lungi și bărbații pantaloni lungi [….] “.

Numele bluzelor în limba romani este “gada” (cămaşă). Bluza tip cămaşă poate să fie din material catifelat, cu garnitură din fire de lame. Broderia este apreciată şi se poartă cu mândrie acele piese care au fost brodate. Modelul poate fi decorat cu flori, buchete şi cununiţe; motive inspirate din natură.

Culorile sunt pastelate sau intense, vizibile de la distanţă ca un câmp de flori, simbolizând frumuseţea, gustul pentru estetica nuanțelor vii, cu tonuri de “joc al dragostei” şi al provocării pentru iubire şi perpetuare.

Cerceii mari din aur cu motive zoomorfe sau florale atrag atenţia asupra fizionomiei femeii rome, provocând acceptarea și înțelegerea spiritului curiozităţii, atenţiei şi a simţurilor cu care este înzestrată.

În completarea acestei înfățișări vine machiajul dramatic, unde ochii sunt puși în evidență prin accentuarea lor cu fard negru intens, ca de tăciune. Astfel, privirea lor pătrunzătoare scoate la lumină văpaia spiritului lor liber și unic.

Chipul femeilor arabe necesită un machiaj special, care să le scoată în evidență trăsăturile: nuanța tenului, ochii mari, migdalați și buzele groase – toate aceste detalii solicită un machiaj puternic arăbesc, care să scoată în evidență trăsăturile orientale

Machiajul arăbesc are niște caracteristici bine-cunoscute, precum culorile pământii, tușul negru, genele dese și sprâncenele bine conturate.

În stilul machiajului arăbesc toată atenția se îndreaptă către ochi. Pentru ca machiajul să reziste temperaturilor ridicate din acele zone se folosește baza pentru pleoape. Pentru fardul de ochi sunt alese culori medii spre închise, precum nuanțe de roșu sau portocaliu închis.Tușul negru din cărbune este indispensabil iar liniile de pe pleoapa superioară sunt mai bine definite. Machiajul arăbesc este unul foarte dramatic și îndrăzneț. Femeile arabe au ochii mari și expresivi, iar acestea cunosc numeroase trucuri de frumusețe pentru a-și evidenția această trăsătură. Machiajul oriental este atrăgător și câștigă multă atenție datorită ochilor – foarte mult tuș negru, mascara și creion negru.

Femeile vechilor generații, printre care și bunica Nomei obișnuiau să poarte henna pe mâini, tuș negru la ochi și parfum. Deși mama Nomei are o abordare mai clasică, acest machiaj nu lipsește din ritualul ei zilnic: ochii alungiți și buzele roșii.

Feminitatea este o prezență constantă în lumea arabă. Este un proces bogat în culori, mister şi eleganță.

Tatuajul sirian – “Daqa” (făcut în mod tradițional) sau “Tattoo” (făcut cu metode moderne) este o tradiție veche și se aplică pe mâini, bărbie sau buze. Substanța cu care se face tatuajul este compusă din pudră de jar iar procesul de aplicare se face prin trasarea unor linii pe piele cu un ac, apoi se aplică pudra colorată pe rana proaspătă timp de cel puțin o lună.

După un proces îndelungat și dureros, rezultatul este vizibil sub forma unor simboluri gri sau albastru închis, forme ce reprezintă frumusețe, alungarea ghinionului, așteptarea unui copil sau anunțarea căsătoriei.

Costumele femeilor din Siria sunt inspirate din veșmintele istoriei Siriei, ce datează de mai bine de 10 000 de ani Î.e.n.. Sunt definite prin decență și varietatea materialelor, dată fiind complexitatea climei din Siria, unde există mai multe forme de relief: munți, deșert, păduri și Marea Mediterană.

Femeile își ajustează stilul și modelul costumelor în funcție de zona în care se află: spre exemplu, în zonele deșertice, femeile poartă costume – “Glabia” – din materiale fluide și ușoare, care le acoperă întregul corp, și care totodată le oferă flexibilitatea necesară pentru a se mișca lejer și le garantează protecție împotriva prafului și a razelor soarelui. Capul este de asemenea acoperit din aceleași motive, însă acest element vestimentar nu este obligatoriu.

Materialele folosite pentru aceste costume sunt bumbacul, pânza, lâna și mătasea, iar familiile ce fac parte din pătura clasei mijlocii superioare apelează la damascuri policrome țesute cu aur, argint și fire metalice.

În 1917 a fost înființat la Chișinău Partidul Național Moldovenesc, sub conducerea lui Vasile Stroescu. Tot în 1917, Sfatul Țării proclama Republica Democrată Moldovenească, iar în 1918 votează independența republicii. Tot în 1918, Sfatul Țării a votat unirea Republicii Democrate Moldovenești cu Regatul României.

În 1940, Uniunea Sovietică cere României să cedeze Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, iar la 28 iunie trupele sovietice invadează și ocupă aceste teritorii; Uniunea Sovietică proclamă o parte a teritoriului ocupat “Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”.

Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în 1945, Basarabia revine sub ocupație sovietică până în 1991; astfel, Uniunea Sovietică organizează Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, care se subordonează autorităților de la Moscova.

În decursul procesului de destrămare a Uniunii Sovietice la 27 august 1991, Republica Moldova își declară independența iar la câteva ore după, România recunoaște oficial independența Republicii Moldova, devenind prima țară care face asta.

După această scurtă prezentare a istoriei recente a Republicii Moldova, se poate ajunge la concluzia că această cultură se situează între două lumi: cea românească și cea slavă; ca atare, obiceiurile, ritualurile și chiar și remediile naturale sunt rezultatul unei mixțiuni culturale.

Rețetele bunicii Agafia – Agafia Yermakova – cunoscută drept “vindecătoarea din Siberia” sunt printre cele mai cunoscute remedii naturale din zonă. Agafia Yermakova a trăit toată viața în taiga (pădurea boreală); în copilărie o ajuta pe bunica ei să aleagă și să folosească ierburile ca medicamente. Pentru că fetița era fascinată de povestirile bunicii, a început să noteze toate rețetele într-un carnețel și să deseneze imaginile ierburilor.

După ce Agafia a crescut și a devenit medic naturopat, a continuat să-și scrie noile rețete în carnețel, acestea fiind transmise din generație în generație și dăinuind până în prezent, în special în Republica Moldova.

Pentru că procesul înfrumusețării femeii basarabene este unul natural, bazat pe plante, acestea nu lipsesc nici din costumul tradițional. În zilele de sărbătoare, în special când ieșeau la joc, fetele mai potriveau în cosița strânsă în coc o floare sau mai multe, de obicei în partea stângă. Motivul pentru care florile trebuie puse în stânga este că “ele nu sunt cu dreptul”, adică nu sunt căsătorite.

Remediile naturiste regăsite și folosite pe plaiurile moldovenești sunt puternic inspirate și strâns legate de rețetele din țările slave, inclusiv de rețetele bunicii Agafia; acestea au o tradiție transmisă din generație în generație, iar ingredientele principale sunt plantele siberiene și apa rece din zonele curate ale Siberiei și din regiunea Baikal.

Rețetele pentru îngrijirea părului sunt alcătuite din amestecul mai multor plante, sub forma unor măști, șampoane și balsamuri de păr: extract de propolis de mesteacăn, ulei de cătină, extracte de merișor, răscoage și gălbenele.

Pentru îngrijirea pielii corpului se pune accent pe exfolierea corporală pe bază de sare pentru slăbire: sarea extrasă din lacul Ostrovnoe ce conține oligoelemente valoroase îmbunătățește circulația sângelui; frunzele de pelin ce includ flavonoide (compuși vegetali care colorează plantele în culori vii și intense), acid ascorbic (acid organic cu proprietăți antioxidante) și uleiuri esențiale fortifică pielea; uleiul de muștar alb netezește pielea iar extractul de ienupăr elimină toxinele și stimulează procesul de reînnoire celulară. Pentru îngrijirea mâinilor și a unghiilor, ingredientele principale sunt cătina, lăptișor de cedru, ienupăr, mur pitic, urzica moartă albă, ciocul berzei, flori de mușețel, rășina de brad argintiu și uleiul de măceș daurian.

Florile sunt prezente și în portul tradițional moldovenesc – în cazul de față avem reinterpretarea femeii proaspăt căsătorite, care merge cu flori la biserică pentru a-și arăta bucuria. Acest tip de basma se numește și “colț”, basma primită de tânăra căsătorită de la nașa de cununie la finalul nunții. Acest colț se prinde în spate, spre creștetul capului, în coc, pentru a fi vizibilă frumusețea marginii croșetate.

Ritualurile de îngrijire și înfrumusețare prin care basarabencele își păstrau naturalețea sunt diverse și multiple. Rețetele bazate pe plante și semințe sunt extrem de numeroase, păstrate de-a lungul timpului din generație în generație.

Despre tenul femeilor, acestea apelează la diverse seruri energizante cu hidrolat organic (apă provenită din procesul de producție a uleiurilor esențiale nu doar din flori, ci și din frunze sau tulpini de plante) de cătină din munții Altai; argilă albastră bogată în minerale și oligoelemente, având un efect antiseptic; apă de albastrele și nu în ultimul rând, extract de mămăligă pentru hrănirea și întărirea epidermei. De asemenea, crinul alb daurian hidratează și uniformizează culoarea tenului, cladonia de zăpadă (plantă bogată în acid usnic) protejează pielea iar extractul de mușețel are proprietăți antibacteriene.

În completarea acestei înfățișări naturale, femeile poartă și diverse acoperitoare de cap; acestea nu au doar un rol decorativ pentru femei – ele reprezintă și o modalitate de a-și marca starea civilă. În trecut, numai femeile necăsătorite puteau avea capul descoperit, adăugând eventual câteva detalii decorative în părul împletit, precum flori. Soțiile foloseau câteva tipuri de acoperitoare: fes, ștergar de cap, năframă, batic, maramă și colț.

Cu toate acestea, religia islamică cere femeilor modestie: ele își acoperă complet trupul, părul și deseori și chipul, fiind la vedere numai ochii. Așadar, principalul mijloc prin care femeile se machiază este “kaya”, renumitul tuș – se mai numește și antimoniu pentru că este extras din piatra Antimonit/Stibnit. Femeile arabe și-au creat propria semnătură în materie de machiaj, accentul fiind predominant pe ochi. Pentru că religia țărilor arabe, inclusiv Arabia Saudită este Islamul, stilul de viață al femeilor este în acord cu obiceiurile musulmanilor; prin urmare nu există reguli concrete, stricte în legătură cu machiajul.

Cu toate acestea, tradiţia cere femeilor modestie: ele își acoperă complet trupul, părul și deseori și chipul, fiind la vedere numai ochii. Așadar, principalul mijloc prin care femeile se machiază este “kaya”, renumitul tuș – se mai numește și antimoniu pentru că este extras din piatra Antimonit/Stibnit.

Ceea ce este interesant este faptul că naționalitățile musulmane consideră acest tuș un mijloc de protecție împotriva climatului deșertic (soare, vânt și nisip). În țările arabe există legende conform cărora antimoniu vindecă bolile de ochi. În perioada antică, bărbații se machiau cu antimoniu la ochi, iar mai târziu și femeile au adoptat acest obicei. Acest tuș este folosit atât pentru conturul ochilor, cât și pentru vopsirea sprâncenelor și a genelor.

Femeile religioase poartă în mod obișnuit o mantie neagră – “abaya” – peste rochie; capul este acoperit cu un văl mare negru – “shayla” – înfășurat în jurul chipului și prins cu agrafe sau bijuterii.

Îngrijirea tenului și a pielii reprezintă un ritual în rândul femeilor arabe. Acestea adoră să apeleze la ingrediente naturale, precum uleiul de cocos pentru demachierea feței, ulei de ricin pentru sprâncene și apă de trandafir ca loțiune tonică. Aceste alternative naturale au făcut parte din cultura arabă de generații întregi.

Femeile poartă de obicei, însă nu în mod obligatoriu “shayla” sau “hijab” (denumirea mai cunoscută) – văl din material natural, autentic, iar această practică este una antică, ce datează de cel puțin două milenii. Într-un mediu unde predomină climatul deșertic iar pielea este expusă constant la soare, acest văl oferă protecția necesară; în ziua de azi, purtarea vălului este o tradiție ce indică modestie și virtute.

Cosmetizarea ochilor este un obicei ce datează de mii de ani. Fardul arăbesc există încă din perioada Egiptului Antic și a comunităților din vestul Asiei, iar primul tuș de ochi din lume a fost folosit atât de femei, cât și de bărbați. Acesta era făcut din funingine, colorant negru amestecat cu grăsime, antimoniu sau cenușă amestecată cu ulei; toată aceasta compoziție era aplicată cu un ac sau un băț mic.

Rochia tradițională – “kaftan” – este de cele mai multe ori decorată cu monezi, paiete sau aplicații colorate și strălucitoare.

Bijuteriile fac parte din costumul arăbesc de asemenea de mii de ani. Pe lângă impactul estetic, bijuteriile simbolizează statutul social și economic al unei femei. Pentru beduini, purtatul bijuteriilor era o modalitate simplă și sigură de a-și transporta averea.

Majoritatea bijuteriilor tradiționale erau din argint, deși multe erau și din aur. Bijutierii foloseau pietre precum turcoazul, granatul și chihlimbarul, provenite din minele Regatului Arabiei Saudite, iar perlele și coralul din zonele de coastă. Formele erau inițial inspirate din caligrafia și motivele Islamului, urmate de modele geometrice, frunze, semilune și flori.

În ziua de azi, multe femei poartă bijuterii cu modele atât tradiționale, cât și moderne, cu diamante și o varietate de metale prețioase. Brățările de aur – “asawer thahab” – rămân un cadou tradițional pentru fete, iar cerceii, inelele și colierele încă reprezintă pentru femei un dar de nuntă din partea soților.

Această reinterpretare prezintă o ținută de petrecere pentru femei; acestea poartă văl în eventualitatea în care un bărbat își face apariția la eveniment, iar bijuteria pentru frunte – “al ahela” – este atât un accesoriu extrem de popular în rândul femeilor, cât și un suport pentru văl.

În lucrarea “Herbal cosmetics in Ancient India with a treatise on planta cosmetica” scrisă de Kunda B. Patkar, acesta prezintă o scurtă istorie a cosmeticelor în India Antică. Așadar, se crede că originea cosmeticii este în Egiptul și India Antică, însă cele mai recente documente despre substanțele cosmeticelor și aplicabilitatea lor datează din timpul civilizației de pe Valea Indului (cea mai veche civilizație antică de pe teritoriul subcontinentului indian). Tot în această lucrare sunt menționate dovezi clare ale unor idei avansate de înfrumusețare și ale unor matrice ce prezentau diverse moduri de utilizare ale cosmeticelor atât în cazul femeilor, cât și în cel al bărbaților.

Multe dintre aceste practici erau împletite cu cele șase sezoane – “Rutus” în Sanscrită – și ritualurile obișnuite ale vieții – “Dinscharya” tot în Sanscrită. Spre exemplu, diferite măști – “lepas” – erau recomandate pentru fiecare sezon, iar “Ashtanga Hridaya” (cartea lui Ayurveda de acum 1500 de ani) prezintă șase formule diferite de înfrumusețare pentru cele șase sezoane.

Utilizarea cosmeticelor nu a fost numai pentru dezvoltarea unei imagini plăcute și atractive din punct de vedere estetic, ci și o modalitate de a obține merit – “Punya”, sănătate și longevitate – “Aayush” și “Aarogyam” și fericire – “Anandam”, toate în Sanscrită. În acest context, cele mai recente referințe despre existența unui cosmetician sunt din “Mahabharata” (unul dintre cele mai lungi poeme epice ale lumii și una dintre cele mai importante două epopei ale Indiei Antice, celălalt poem fiind Ramayana).

Draupardi lucra pentru regina Sudeshna, soția regelui Vinata; aceasta se prezenta drept Sairandhri (o însoțitoare care lucra în departamentul femeilor din palat). Kunda B. Patkar prezintă existența unor referințe conform cărora aceasta căra o poșetă-pudrieră ce conținea cosmetice, articole de toaletă și accesorii decorative – “Prasadhana Petika”.

Cât despre accesoriile și podoabele capilare, acestea sunt purtate încă din perioada antică, printre care și “dupatta” – un șal tradițional purtat de femeile din subcontinentul indian. “Dupatta” este purtat în multe stiluri regionale, acesta fiind un simbol al modestiei. În timp ce această simbolistică a rămas valabilă, multe femei din ziua de azi poartă acest dublu șal (cel obișnuit din țesătură simplă sau bumbac iar cel de ocazii din mătase sau plasă) ca un accesoriu decorativ.

Incepem saptamana cu o doza frumoasa de cultura, magie si culori din tărâmul Indiei marca “Women from different cultures through the eyes of make-up”.

Povestea din spatele evoluției cosmeticelor este una lungă iar rolul produselor de înfrumusețare este unul cu o tradiție îndelungată în India. În timp ce unele practici de frumusețe erau bazate pe rutina cotidiană, altele erau bazate pe schimbarea sezonului.

Până în ziua de azi femeile indiene folosesc “kajal” pentru a-și scoate în evidență inocența ochilor și pentru a se feri de energiile malefice, aplicându-l pe pleoapa umedă, gene și marginea superioară a ochiului. Spre deosebire de tușul din Africa și Orientul Mijlociu, acest cărbune indian nu conține compuși de plumb; în schimb, acesta era făcut prin scufundarea unei cârpe curate de muselină într-o pastă din lemn de santal, amestec apreciat pentru proprietățile sale medicinale. Atunci când cârpa se usca, femeile o ardeau la o lampa cu ulei de ricin. Următorul pas era să amestece resturile de cărbune cu uleiul de ricin sau cu unt topit, pentru o aplicare mai ușoară. Indienii aplicau kajal indiferent de vârsta si sexul acestora iar femeile obișnuiau să aplice acest tuș și bebelușilor, crezând că le va întări și proteja ochii.

Pentru a-și pune în evidență eleganța buzelor, femeile foloseau diferiți coloranți naturali: pisând frunzele de betel, acestea obțineau o pastă pentru buze, pe post de ruj.

Se crede că “bindi” – acel punct roșu desenat între sprâncene – este un semn purtat de către femeile căsătorite dar nu numai; culoarea roșie este asociată cu iubirea și onoarea. Zona dintre sprâncene este cunoscută drept “al treilea ochi”, adică a șasea chakră – “Ajna” în Sanscrită. Dacă în vremurile moderne, bindi poate fi considerat doar o simplă declarație de modă, în perioadele antice și nu numai, atât femeile cât și bărbații își desenau acest semn pentru a-și spori vitalitatea spirituală și cea a frumuseții.

În perioada antică, bijuteriile mari, din aur, aveau rolul de a completa și de a pune în evidență machiajul femeilor. Această reinterpretare prezintă un costum de inspirație orientală – din cultura musulmană, purtat la ocazii speciale, la sărbători tradiționale sau la petrecerea unei nunți, alcătuit dintr-o rochie – “Shalwaar Kameez” și un set de bijuterii din aur: “Chaandbali” – cercei, “Paasa” – accesoriul de pe cap și “Haar” – medalion.

Ceremonia nunții este unul dintre cele mai importante evenimente din viața unei femei indiene. Unele fetițe își încep căutarea nunții perfecte încă de la vârsta de șapte ani. Având în vedere faptul ca nunțile indiene sunt evenimente extrem de fastuoase și elaborate, ele reprezintă extensia semnăturilor culturale regăsite pe harta Indiei. Așadar, sunt numeroase tipuri de nunți tradiționale indiene, de la cele musulmane și creștine până la cele hinduse bengaleze și Punjabi.

Înclinația femeilor indiene către tonuri calde este evidentă în machiajul tradițional de nuntă. Acest tip de machiaj se potrivește cu hainele în tonuri vii, în special cu cele regăsite în costumul tradițional al miresei: roșu, roz și cel de verde închis.  Acest machiaj cuprinde tonuri aurii, pentru a oferi o strălucire caldă, regală.

Înfățișarea femeilor indiene este renumită pentru ochii mari și expresivi, iar machiajul tradițional oferă multe tehnici pentru evidențierea acestei trăsături: tușul alungit, sprâncenele bine definite și alungirea excesivă a genelor, toate acestea adăugând o doză impresionantă de senzualitate ochilor. Un element de bază care face diferența în machiajul tradițional este aplicarea tușului “kajal” în straturi groase.

Buzele sunt o alta trăsătură apreciată de către femeile indiene, acestea punând mare preț pe hidratarea și îngrijirea lor. Rujul roșu este regăsit în foarte multe ținute de nuntă, în nuanțe intense, cu textură mată și persistentă, care să reziste pe toată durata ceremoniei.

Machiajul tradițional indian se întâlnește în variate tehnici; vasta paletă de culturi regasită în India oferă diferite înfățișări pentru fiecare tip de nuntă. Fiind una dintre cele mai diverse țări din lume, fiecare cultură din India vine cu aportul ei și își are propria cutumă când vine vorba de ținută, machiajul miresei și tradițiile ceremoniale.

Roșul rămâne culoarea preferată pentru rochiile tradiționale de mireasă, având semnificații religioase și culturale, fiind aducătoare de noroc și fericire viitorului cuplu căsătorit. În majoritatea rochiilor sunt cusute elemente ce fac parte din cultura și tradiția miresei, ele fiind diferite de la regiune la regiune; fiecare rochie are propria poveste, cu semnificația ei, în funcție de regiune.

Această reinterpretare prezintă o rochie de mireasă – “Shaadi ka jodaa” de inspirație hindusă Punjabi, încărcată cu numeroase simboluri culturale și religioase, traduse în elemente cusute și bijuteriile purtate: “Nath” – cercelul în nas, o bijuterie tradițională în portul miresei, “Tikka” – accesoriul de pe frunte, “Haar” – colierul decorat cu perle și pietre prețioase, “Ihumka” – cerceii, “Pochi” – brățara sub forma unui ornament și “bindi” – acel punct roșu desenat între sprâncene.

O parte din uzbecii de astăzi sunt descendenți ai triburilor turcice așezate în Asia Centrală în secolele VI-XII, iar un număr și mai mic sunt urmași ai triburilor tătaro-mongole, inițial parte a Hoardei de Aur, care au invadat Asia Centrală în secolele XV-XVI, întemeiând Hanatul Uzbec. Inițial, uzbecii erau împărțiți în 97 de triburi; după amestecarea cu alte triburi turcice (sedentari sau nomazi), precum și cu iranienii autohtoni, uzbecii de astăzi sunt împărțiți in trei grupe principale: Sarții – de origine majoritar indo-europeană, ce reprezintă majoritatea poporului; turcii – descendenți ai triburilor Oghuz ce și-au menținut legăturile vechi tribale și Kâpceac – de asemenea de origine turcică.

Femeile uzbece au câteva practici străvechi în ceea ce privește machiajul tradițional, printre care și vopsirea sprâncenelor cu osma. În mod tradițional, la venirea primăverii, femeile uzbece plantau muguri de osma, iar la apariția primelor frunze, fetițele se adunau la marginea râului și-și desenau una celeilalte sprâncenele cu o pastă obținută din această plantă, în timp ce povesteau și cântau. Acest obicei se practică pe tot parcursul sezonului cald. Osma oferă sprâncenelor o culoare densă și groasă,  verde, iar dacă aceasta este aplicată în mod regulat, nuanțele verzulii dispar iar sprâncenele devin negre și groase.

Originea artei giuvaiergiei în Uzbekistan datează din secolul al XII-lea Î.e.n.. În timp, tehnica acestei arte a fost transmisă din tată-n fiu, fără a-și pierde importanța. În trecut, bijuteriile nu erau doar o dovadă a bogăției, ci reprezentau și un talisman împotriva bolii, ochiului malefic și chiar și a morții. Oamenii credeau că acestea aduceau noroc, prosperitate, sănătate, fericire și bogăție.

Argintul era cel mai răspândit material, în special pentru bijuteriile femeilor, iar crezul popular era că argintul ferește omul de ochiul malefic și de otrăvire. Majoritatea bijutierilor aplicau pietre prețioase bijuteriilor din argint, printre care și turcoazul. Numele acestei pietre este legat de cuvântul persan “Firuz” sau “Pirouz”, însemnând “piatra fericirii” și “victorie”. Al doilea nume – “Turkus” reprezintă perioada antică în care această piatră era adusă în Europa din Turcia.

Așadar, turcoazul este o piatră extrem de populară în cultura uzbecă, iar această reinterpretare prezintă imaginea unei adolescente uzbece, cu cercei tradiționali din argint, cu piatra “Ochii lui Firuz”, și “Duppi” – un fes tradițional uzbek.

Începând din secolul al XV-lea, Samarkand devenea un centru înfloritor care dădea tonul în moda vestimentară și nu numai, și influența și alte orașe importante, precum Tashkent și Bukhara; Samarkand era un centru reînnoit care exporta textile în Siria, Egipt, Bizanț și multe alte locuri. Femeile locale au aderat la un cod al culorilor când își alegeau materialele: roșu – simbolizând iubire, fertilitate și festivitate pentru fetele tinere; albastru – pentru femeile măritate; albastru pal – pentru femeile vârstnice și alb – simbolizând purificarea sufletului înainte de trecerea pe cealaltă lume pentru senioare.

Veștimentele pentru cap erau mai simple în oraș decât cele din mediul rural. Descoperirile arheologice arată că turbanele erau odată populare, însă fesurile și șalurile au preluat terenul în secolul al XIX-lea. Influențele rusești se pot observa în special în Tashkent, unde două șaluri erau purtate pe cap: unul pus pe diagonală iar celălalt aranjat pe frunte.

Exista cel puțin două materiale unice regăsite în Uzbekistan: “suzani” și “ikat”. Șalurile din ikat – “adras” în uzbecă, sunt 50% mătase, 50% bumbac, și ele au rolul de a proteja de frig sau de razele soarelui.

Motivele și culorile surprinse pe șalurile adras sunt cuceritoare: par improvizate, limpezi și totodată elaborate și neobișnuit de elegante. Aceste șaluri tradiționale au aranjate culori strălucitoare, cu modele psihedelice, unice în cultura uzbecă.

Bijuteriile aveau un status cu un simbol strălucitor în mediul urban, iar giuvaierii din Bukhara erau renumiți pentru operele lor. Cerceii și brățările completau costumul iar multe dintre aceste bijuterii erau purtate de mirese și tinere ca talismane împotriva blestemelor.

Această reinterpretare prezintă o tânără uzbecă purtând cercei din bronz cu smaralde și un șal adras. Costumul este unul modest (acoperind întregul trup) iar machiajul este unul modern, tocmai pentru a sublinia farmecul tinereții.

Rochiile de nuntă în ziua de azi au căpătat imaginea unei ținute moderne pentru acest eveniment. Rochiile clasice albe sunt des purtate la nunți, însă în unele regiuni din Uzbekistan încă sunt păstrate tradițiile portului miresei.

Rochiile tradiționale de mireasă sunt foarte bogate și distincte; ceea ce le deosebește de alte rochii tradiționale sunt broderiile aurite, bijuteriile prețioase și accesoriile ieșite din comun, cu semnificații culturale și religioase.

În mod tradițional, rochia este făcută de către părinții miresei, dintr-un material numit “Khan-atlas”. Accesoriile pentru cap au o semnificație aparte: sunt un simbol al modestiei și castității. Accesoriul de pe frunte – “Tillaqosh” – este din aur cu argint galvanizat. Baza accesoriului este formată din două segmente interconectate în forma unei sprâncene; partea de sus este decorată cu modele de zăbrele și au forma unei coroane; în partea din mijloc sunt prinse lanțuri și pietre semiprețioase, precum turcoazul iar în partea de jos atârnă lanțuri cu mărgele și petale.

Încă din antichitate, mireasa trebuia să arate impecabil pentru posteritate – din acest motiv Tillaqosh este purtat la ceremoniile de nuntă și face parte și din costumul național de dans.

Înfățișarea miresei este completată de un machiaj predominant din culori închise, unde ochii, sprâncenele și buzele sunt cele mai accentuate trăsături. De asemenea, ținuta miresei este acoperită din abundență cu bijuterii: la gât sunt aranjate lanțuri lungi iar mâinile sunt decorate cu brățări și inele, crezul uzbecilor fiind acela că bijuteriile pot proteja împotriva ochiului malefic.

China antică era o societate agricolă, iar cosmeticele erau în principal făcute din plante și grăsime animală, iar anumite mirodenii erau adăugate. Procesul de producție includea fierberea, fermentarea și filtrarea.

La începutul Dinastiei Shang (prima dinastie imperială a Imperiului Chinez, 1766 Î.e.n.- 1122 Î.e.n.), pentru a reda un ten mai alb și delicat, oamenii aplicau pudră direct pe față, fiind cel mai comun machiaj la acea vreme. Femeile se machiau cu pulbere de plumb și pulbere de staniu, fiind extrem de toxice pielii.

Înainte de folosirea pulberei de plumb, oamenii se machiau cu praf de orez. Selecția orezului era una rafinată; acesta nu era transferat în pudră imediat după măcinare, ci urma niște etape extrem de stricte: era procesat, înmuiat în apă rece, fermentat și descompus, curățat și scurs, apoi expus la soare, și într-un final, transformat în pudră de machiaj.

Fardul de obraz – “Yanzhi” – era făcut din floarea “Hong Lan” ca materie primă după ce era amestecat. După invazia huniilor, producția fardului nu se rezuma numai la flori, ci și la ulei și la măduva osoasă a animalelor pentru o textură mai vâscoasă, obținându-se un baton ce se aplica pe obraz și nu numai. Din acel moment, popularitatea fardului de obraz a crescut considerabil.

Roxana Zaharia, artist textil, explică succint atât costumul, cât și accesoriile și bijuteriile acestei reinterpretări: ,,Acest costum este unul din sutele de modele de costume specifice minorității Miao, din sudul Chinei. Un element definitoriu este gama de culori vibrante, strălucitoare, în nuanțe asortate sau puternic contrastante, precum și broderiile manuale sofisticate care stau dovadă a măiestiei femeilor Miao. Acest costum are elemente din natură, o combinație de floare de bujor și păsări. Bujorul este considerat regele florilor, este simbol al culturii chineze și aduce bogăție, noroc și onoare.

Bogăție și noroc aduce și argintul, nelipsit la accesoriile care completează ținutele Miao. În plus, se consideră că alungă răul și este folosit din abundență. Cerceii în formă de evantai sunt un accesoriu popular în cultura chineză; evantaiul și umbreluțele din hârtie cerată sunt folosite în China de sute de ani, cu mult înainte să apară în Europa. Sunt elemente importante, care au devenit parte din artele chinezești, fiind folosite cu deosebită grație și gingășie în dansurile tradiționale.

Cele două codițe răsucite sunt în stil chinezesc, susținute de nelipsitele bețe de păr. Nota modernă și jucăușă constă în mai multe bețe, în culorile specifice costumelor Miao.”

În timpul Dinastiei Tang (618 – 907, imperiu ce a reprezentat perioada de apogeu a civilizației chineze), machiajul devenise o formă de artă. Deși machiajul nu fusese inventat în această eră, Dinastia Tang a fost perioada în care tehnicile machiajului și locul său în rutina vieții culturale și a celei de zi cu zi au cunoscut o ascensiune puternică; acest lucru se datora ideilor progresive și atenției acordate frumuseții în acea perioadă.

Sprâncenele au fost dintotdeauna o caracteristică cheie în cultura frumuseții chineze, lucru valabil și în ziua de azi. Fiecare dintre stilurile antice avea un nume, fiind la ordinul zecilor. Sprâncenele din timpul Dinastiei Tang au fost de mai multe feluri: cele pictate negru albăstrui se numeau “Daimei”, cele lungi și fine “Emei” iar cele scurte și groase “Guangmei”.

Tendințele în materie de machiaj au devenit mai puțin inovative spre sfârșitul acestei dinastii, când femeile au încetat să mai folosească pudra de față și au început să-și coloreze buzele în nuanțe de negru. Acest nou stil a intrat într-o nouă eră definită de o înfățișare aproape integral gotică, care sublinia spectaculozitatea frumuseții feminine.

Podoaba de păr “Buyao” era un accesoriu elaborat, care marca statutul nobil al purtătoarei. Acest accesoriu era încărcat în mod obișnuit cu bijuterii și gravat cu desene impresionante, iar principala caracteristică a acestuia erau perdelele de cozi cu mărgele, care încadrau chipul femeii într-un mod delicat și se mișcau fluid în timp ce purtătorul se deplasa. Această particularitate a dus la numele de “Buyao”, care literalmente se traduce prin “bu” – a te plimba, a te deplasa și “yao” – a se mișca.

Pot fi ciucuri sau elemente primăvăratice, lanțuri sau orice element care capătă mobilitate. Modelele de flori și pomi fructiferi, precum bujorul, floarea de lotus, prunul, guava și asfodelul erau printre principalele elemente florale regăsite în acest accesoriu. Cele cinci petale ale prunului reprezintă binecuvântările, valoarea, longevitatea, norocul și bunul augur.

Roxana Zaharia, artist textil și cea care a creat aceste podoabe de păr, povestește imaginea acestei reinterpretări: ,,China are o tradiție de mii de ani în arta dansului. Multe dansuri s-au păstrat pâna azi, unul dintre ele fiind Dansul mânecilor sau al mânecilor de apă, așa cum mai este cunoscut. Costumele au mânecile foarte lungi, uneori ajungând și până la câțiva metri de material. Sunt o extensie a mâinii și surprind delicatețea mișcărilor, acestea fiind pline de emoție și grație și impresionând prin tehnica dobândită în ani de exercițiu.

Părul este un element important în cultura chineză. Se considera că a fost dăruit de părinți și nu ai dreptul să îl tunzi la întâmplare. De aceea și podoabele de păr au avut o deosebită importanță de-a lungul timpului. Deși moda s-a schimbat și materialele folosite s-au diversificat, în continuare aceste podoabe ocupă un loc important.

Această reinterpretare prezintă un accesoriu inspirat din podoabele marilor împărătese, pe care azi le regăsim doar în completarea costumelor de scenă, având efecte spectaculoase.”

Machiajul a fost un ritual indispensabil în viețile femeilor chineze încă din vremurile antice, acesta lasănd o infintă reverie și înțelepciune pentru viitoarele generații.

Rujul a fost un produs cosmetic popular încă din perioada anterioară Dinastiei Qin (221 Î.e.n. – 207 Î.e.n., începutul Chinei Imperiale), iar în timpurile antice acest produs se numea “Chun Zhi” sau “Kou Zhi”. În antichitate, culoarea rujului era preponderent roșie, făcând buzele mai feminine, fastuoase și tinerești, și era făcut din minerale roșii și grăsime animală. Metodele de aplicare în dinastiile trecute erau diferite, însă oamenii n-au renunțat la esteticile similare, anume cu cât buzele sunt mai mici, cu atât mai bine.

Vopsirea sprâncenelor a început în perioada antică, însă uneltele de vopsire nu existau atunci. Femeile foloseau ramuri de salcie arse pe post de pensule, și ulterior a apărut “Dai” – un mineral amestecat cu un colorant albastru închis. Înaintea folosirii, această pastă era pusă pe o piatră de cerneală și măcinată în formă de pulbere, ca la final să se adauge apă. În timpul Dinastiei Tang, femeile își răzuiau sprâncenele și și le desenau cu Dai.

Există o legendă conform căreia Prințesa Shouyand se odihnea afara, iar prunul din fața palatului dansa în briza vremii și o floare de prun a căzut pe fruntea prințesei.

Trei zile mai târziu, floarea de prun a dispărut, însă semnul petalelor a rămas pe fruntea prințesei. Femeile palatului au observat cum urmele florii de prun o învăluiau într-o aură fermecătoare pe prințesă, așa că au hotărât și ele să-și imprime flori de prun pe frunte.

Însă cum prunii nu rămân înfloriți tot anul, femeile curții au venit cu ideea de a culege florile de prun și de a le imprima cu folii de aur pe frunțile și obrajii lor. În timp, acest desen a ajuns extrem de popular în rândul oamenilor, fapt ce a dus la un nou stil de machiaj – “machiajul florilor de prun”.

Cu această popularitate, modelul a evoluat de la desenul florilor de prun la cele cu fluturi, pasărea Phoenix și alte desene, iar zonele s-au extins, de la frunte și obraji pe toată fața.

În antichitate, Huadian era pasul final în rutina machiajului. Acest desen subliniază grația, eleganța și frumusețea temperamentului feminin, și totodată creează o imagine încântătoare, în special atunci când femeile dansează. În timpul dansului, imaginea desenului Huadian capătă libertatea florilor de prun mișcându-se în aer, iar temperamentul nemuritor al femeii este de asemenea evocat, fapt ce a determinat și mulți poeți să scrie poeme despre magia acestui desen. Femeile apelau la multe elemente pentru a desena acest machiaj: frunze de aur, pene, solzi și bijuterii, iar unele femei foloseau chiar și aripi de libelulă pentru crearea acestui model.

Roxana Zaharia, artist textil, povestește semnificația acestui costum și elementele brodate pe această rochie: ,,Traversând timpurile și moda, rochia cunoscută sub numele de “Qipao” aduce o parte din bogata moștenire a tradiției chinezești în lumea modernă. Una dintre cele mai cunoscute modele de rochii din istoria modei chinezești este renumită pentru frumusețea și eleganța clasică, și pentru felul discret în care marchează formele și se pliază pe corp. Roșul în combinație cu auriul simbolizeaza bogăția, prosperitatea și norocul.

Păunul brodat pe rochie este un element des întâlnit în arta chinezească și reprezintă frumusețea și demnitatea.

S-a optat pentru un simplu coc chinezesc îmbogățit doar de tradiționalele bețe de păr și cercei în forma cunoscutelor lampadare asiatice.”

Se crede că datorită climatului temperat general și tropical în nordul țării, umidității și abundenței apelor (râuri și lacuri), prevalența frumuseții este cât se poate de vizibilă și naturală în toată țara. În timp ce acești factori naturali aduc anumite beneficii, printre care păstrarea umezelii și reducerea toxinelor ce dăunează și afectează tenul, femeile vin cu regimurile proprii de îngrijire și înfrumusețare.

Machiajul femeii tradiționale este definit prin naturalețe, și totodată subliniază feminitatea prin culori vii, ce amintesc de natură, munți și flora bogată a țării. Buzele colorate și evidențiate sunt o trăsătură apreciată în Argentina; culorile deschise și calde (roșu, portocaliu) subliniază energia feminină și sănătoasă a femeii argentiniene.

Întreținerea unui păr strălucitor și de cele mai multe ori lung este un lucru important în rândul femeilor argentiniene. De la vârste fragede, culoarea și lungimea părului sunt percepute ca fiind o trăsătură extrem de importantă în portretizarea frumuseții feminine, iar de cele mai multe ori, părul este brunet sau închis la culoare.

Această reinterpretare prezintă femeia tradițională din nordul Argentinei, zonă de unde vine și Analia, mai exact din Tucumán. Jacheta din lână este una tradițională zonei de Nord iar cerceii prezintă un model des întâlnit în cultura argentiniană.

Femeile argentiniene pun foarte mare preț pe îngrijirea tenului; acestea folosesc diverse produse și aloe vera pentru întreținerea unei străluciri naturale și apelează la tratamente faciale, exfoliante și creme hidratante în rutina lor de înfrumusețare.

Ceea ce este interesant este faptul că femeile iau în considerare condițiile de mediu, precum intensitatea razelor soarelui, curenții de aer mai rece și nivelul umidității pentru a-și desfășura aceste procese și tratamente de îngrijire personală.

Yerba mate este o plantă extrem de apreciată în America de Sud; este un arbust cu frunze veșnic verzi și numele acestuia se traduce prin “hierba” – iarbă și “mate” – cană. Acesta nu este consumat în mod tradițional dintr-o ceașcă, ci dintr-o cană “mate”, din care se bea cu un soi de pai de argint – “bombilla”, cu care se și amestecă.

Bautura rezultată în urma infuzării frunzelor conține vitaminele A, C, E, B-1 și mineralele magneziu, calciu, fier, sodiu și potasiu. De asemenea, această infuzie este folosită ca proces de hidratare și exfoliere a pielii. Se crede că Yerba mate menține pielea sănătoasă, conținând niște antioxidanți pe nume polifenoli.

Această reinterpretare prezintă femeia tradițională din nordul Argentinei cu o paturică artizanală, în culori tradiționale ce amintesc de munții și apele acestor zone, pe care o poartă amerindienii ca să-și care bebelușii (poate fi pe post de marsupiu). Părul este aranjat în două codițe împletite, fiind o înfățișare tradițională în rândul femeilor din această zonă a țării.

Istoria tangoului este una fascinantă și controversată, precum muzica și dansul acestui mod pasional de a trăi.

Confrom lucrării scrise de Danielle Kirk “The history of the sultry Argentine tango may surprise you”, există mai multe convingeri despre proveniența și rădăcinile tangoului. Una dintre teorii spune că tangoul a fost adus de către sclavii din Africa, numele traducându-se din cultura africană “spațiu închis” sau “pământ tainic”, iar după ce sclavia a fost abolită în 1853, bărbații liberi se strângeau într-un loc ferit și dansau în pereche. O alta teorie spune că numele de tango derivă din verbul “tanguere”, care înseamnă “a atinge ușor” sau “a emoționa”, cuvânt ales de către sclavii africani. Majoritatea teoriilor au ajuns la concluzia că acest dans este o combinație între ritmurile milonga, dansul Habanera, polka, vals și flamenco.

În timp, tangoul argentinian a devenit un motiv de întâlnire pentru oamenii din clasa muncitorească în secolul al XIX-lea, în Buenos Aires și Montevido. Acest dans era unul foarte provocator vremii respective și era practicat de către oamenii claselor sociale inferioare, în spații obscure, unde de obicei se adunau imigranții și artiștii de folclor.

După ce Argentina a fost lovită de numeroase lupte politice iar prohibiția și dictatura au îngropat tangoul în subcultura țării, în anii ’80 acesta a fost reînviat de către un grup de tineri și de către muzicianul Astor Piazolla, care a adus tangoul la un nivel academic.

La prima vedere, tangoul pare un dans exclusiv senzual și pasional, însă versurile acestui gen vorbesc adesea despre nostalgie, povești de iubire neîmplinite și neputința omului în fața destinului. Toate aceste texte, mișcări și ritmuri au la bază fiorul disperării și dorința de a trăi cu tot sufletul, până la moarte.

Pentru că vine dintr-o cultură suburbană, înfățișarea femeilor era una de mase și rustică, iar pentru că tangoul a devenit un dans de show, machiajul este unul pe măsură: ochii sunt accentuați cu negru, aducând o reală doză de dramatism iar buzele sunt adesea roșii pentru a sublinia senzualitatea și energia pasională și de nestăvilit a femeii.

“Tango este pasional, tango este nebun, vorbește despre iubire și despre moarte într-un mod mult mai adânc și mai profund.” – Analia Selis